În România anului 1989 se formaseră cam peste tot cuiburi de rezistență, care fuseseră organizate în mare parte de către șefii destituiți, în interiorul partidului unic. Lipsurile din ce în ce mai mari din țară nu mai puteau fi ascunse, ca și faptul că și în țările vecine opoziția se afirma tot mai curajos; aceasta mai ales în Ungaria, care începuse să se orienteze mai demult spre vest și al cărei partid comunist își declarase intenția promovării unor reforme îndrăznețe, ale căror consecințe nici nu puteau fi evaluate. Orice observator lucid ar fi putut prezice că această evoluție trebuia să cuprindă și România. Pentru a păstra controlul asupra evenimentelor erau necesare măsuri preventive și rapide. Elitele partidului din România aveau, însă, și motive personale să grăbească sfîrșitul erei ceaușiste. În decursul anilor, fiecare dintre bonzii partidului avusese ocazia să fie bruscat, măcar o dată, de conducător.
Speranța unei rapide schimbări i-a reunit pe un grup de activiști nemulțumiți în jurul fostului ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, Ștefan Andrei. Ca și Iliescu, realistul Andrei era pregătit să participe la cursa pentru succesiunea conducătorului.¹³ (¹³ Ștefan Andrei, locțiitor al primului-ministru și membru al comitetului politic executiv pînă la revoluție,
trimisese chiar cîteva semnale în vest, că pregătea o răsturnare a dictaturii. După evenimente, însă, fusese arestat împreună cu toți ceilalți membri ai comitetului politic executiv și acuzat de genocid.)
La Constanța pe malul mării Negre, un alt posibil purtător al viitoarei conduceri își întindea și el antenele, anume șeful comitetului județean de partid, Mihai Marina. Influentul consul sovietic de la Constanța, Vladimir Kulakov, era unul din contactele dale.¹⁴ (¹⁴ Mihai Marina fusese de asemenea arestat după revoluție, dar repede eliberat. La 3 mai 1990, însă, familia lui Marina fusese subit mutată într-un loc necunoscut, iar fostul secretar județean de partid se pare că a fost îndepărtat din „front”, ca și ceilalți complotiști care eșuaseră.)
Dar tot Iliescu fusese cel mai abil dintre toți. Acest tactician de soi își luase toate precauțiile, stînd în expectativă. Încă din ianuarie trecut cîțiva ziariști și redactori rebeli de la ziarul cental România liberă, puseseră la cale o ediție subterană. Sub numele de „alianța R” – R de la România – grupul voia să transforme neliniștea care creștea într-o rezistență deschisă. În acest scop contactaseră chiar cîțiva granguri destituiți ai partidului, între alții pe Iliescu, dar directorul editurii tehnice refuzase, fără comentarii.
De altfel, în scurt timp, această alianță a opoziției fusese descoperită și anihilată. Membrii ei fondatori fură arestați sub acuzația de a fi răspîndit manifeste antiguvernamentale. Șeful grupului, Mihai Băcanu, fu închis la sediul cel mai temut al securității din calea Rahovei. Colegii săi de complot, ziariștii, Anton Uncu și Mihai Creangă, fură trimiși în exil intern în nord-estul extrem al țării, în Neamț, după trei luni de anchetă extrem de dură.¹⁵ (¹⁵ Mihai Băcanu fusese eliberat de revoluție la 22 decembrie 1989.)
La mijlocul lui martie prudentul Iliescu se afla din nou în fața unei decizii de genul celei anterioare. De data aceasta intraseră în horă chiar tovarășii săi apropiați și prieteni de partid, care intenționau să elaboreze cu chibzuință un protest deschis. Șase foști activiști detronați intenționau să-i adreseze lui Ceaușescu o scrisoare deschisă, acuzîndu-l fără înconjur de exercitarea tiraniei. Scrisoarea fu publicată, dar semnătura lui Iliescu lipsea.¹⁶ (¹⁶ Brucan a susținut că a căutat să-l oprească pe Iliescu să semneze scrisoarea. Ultimul însă afirmă în interviul luat de Jean-Paul Mari, că el nu voise să semneze.)
Desigur șeful de editură s-ar fi aflat alături de personalități de seamă. Afară de foștii membri ai biroului politic executiv al comitetului central (Gheorghe Apostol și Alexandru Bîrlădeanu), unul din întemeietorii partidului, bătrînul Constantin Pîrvulescu, se decisese și el să semneze apelul. Acest veteran al partidului în vîrstă de 94 de ani, fusese trecut de Ceaușescu pe linie moartă încă din 1979, întrucît, la congresul al XII-lea, atrăsese atenția asupra realegerii lui Ceaușescu, devenit încă de atunci nelimitat în pretențiile sale.
Un alt membru al vechii gărzi a partidului, Grigore Răceanu, semnase și el apelul, alături de fostul ministru de externe Corneliu Mănescu și de Silviu Brucan.
Acesta din urmă, ajuns acum la 73 de ani, era considerat inițiatorul scrisorii, care și în occident crease oarecare senzație. Desigur, fostul stalinist, în anii de după război, ca redactor șef al organului central al partidului, scînteia, persecutase cu îndîrjire opoziția și în unele cazuri ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru adversarii politici. Însă, după ce, între anii 1956-1962, a reprezentat România în calitate de ambasador la Washington, a împărtășit și el soarta tuturor discipolilor lui Ceaușescu și a fost destituit. În decursul vremii repudiatul reprezentant al aripii dure devenise ideologul șef al criticilor din interiorul partidului. Cu toate acestea, comunist convins, el nu l-a condamnat pe Ceauşescu pentru cultul personalităţii şi nici nu a pus niciodată în discuţie sistemul în sine. Brucan intenţiona să fie medicul curant şi nu groparul comunismului. Mesajul transmis în scrisoarea celor şase era, prin urmare, că ideologia roşie trebuia revizuită, dar nu înlăturată. Pentru situaţia catastrofală din România vechea elită a partidului l-a învinovățit, mărinimos, pe conducător: „Într-un moment în care ideea fundamentală a socialismului pentru care am luptat, a fost total discreditată de politica dumneavoastră (a lui Ceaușescu), și în care țara noastră este complet izolată de restul Europei, noi ne-am decis să nu ne mai ascundem după deget ...” se spunea la începutul acelei scrisori de trei pagini.¹⁷ (¹⁷ Vezi ziarul Frankfurter Rundschau, Frankfurt din 16 martie 1989.)
În timp ce lui Brucan și tuturor co-semnatarilor scrisorii li se stabilea domiciliul forțat, amicul său, nevinovatul Iliescu, rămăsese în libertate. Directorul editurii își urma mai departe, liniștit, pregătirea revenirii sale politice. Ținea între alții legătura și cu Petre Roman, care la începutul anilor optzeci îi fusese vecin în șoseaua Kisseleff, și care în calitatea sa de conferențiar universitar, părea predestinat pentru lupta de cucerire a puterii.
Roman, ca fiu al unui erou național, se născuse în noua aristocrație a țării. Tatăl lui, Walter, luptase în războiul civil din Spania de partea republicanilor și se întorsese în patria natală acoperit de glorie, după preluarea puterii de către comuniști. Avansat apoi general de noua conducere, funcționase ca șef de cadre în ministerul apărării, apoi, pînă la moartea sa, în 1986, ca director al editurii politice a partidului.
Fiul, „Pedro” – cum era alintat de mama sa spaniolă – profitase din plin de sistemul ereditar nomenclaturist. Timpul liber și-l petrecea atît la Snagov, în parcul de odihnă al șefilor, la 40 de km nord de București, cît și în munții Carpați și la marea Neagră, în vilele care inițial fuseseră „închiriate” ilustrului său tată.
Ca membru de partid, fiul le moștenise.
Un alt privilegiu al elitelor erau șederile prelungite în străinătate, de care profitase din plin și fiul eroului național. În acest fel Petre reușise, în anii '70, să-și termine studiile tehnice în occident, în orașul francez Toulouse. La numai 37 de ani el era șeful catedrei de hidrotehnică din institutul politehnic. Chipeșul promovat, membrul fără spirit critic al elitei celor o mie, își savura existența.¹⁸ (¹⁸ După revoluție, Iliescu, Roman și alți bonzi ai frontului se spune că ar fi cumpărat în comunele Buftea, Tîncăbești și Periș terenuri de cîte 1500 mp. E drept că pe atunci prețul metrului pătrat era de cca 2 lei.)
Pentru Iliescu, prietenia cu Roman nu era decît o parte a vastei rețele, în care fiecăruia îi revenea un loc precis. Tînărului conferențiar i se rezervase ținerea legăturii cu tineretul partidului, în timp ce generalul Militaru își întinsese antenele spre cei pe care-i știa din armată că erau nemulțumiți de ani de zile. În schimb, Brucan era desemnat ca responsabil cu teoria. Prin scrisoarea din martie fostul ambasador își îndeplinise deja în mod strălucit o parte importantă a misiunii sale. În problema extrem de delicată a puterii abilul Brucan lansase, în „scrisoarea celor șase” un semnal clar în direcția atotputerniciei securității. Într-un pasaj al scrisorii autorul liniștise serviciile de siguranță, nepunînd în nici un fel problema necesității existenței acestui aparat, atît de urît de popor, ci, mai mult, adresîndu-se direct acestui „important factor al puterii” și criticînd numai abuzul de putere: „securitatea pe care noi am înființat-o pentru a apăra ordinea socialistă, se îndreaptă astăzi împotriva muncitorilor care-și apără drepturile și împotriva vechilor membri ai partidului și a intelectualilor onești”.¹⁹ (¹⁹ Vezi Frankfurter Rundschau din 16 martie 1989.)
Speranța unei rapide schimbări i-a reunit pe un grup de activiști nemulțumiți în jurul fostului ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, Ștefan Andrei. Ca și Iliescu, realistul Andrei era pregătit să participe la cursa pentru succesiunea conducătorului.¹³ (¹³ Ștefan Andrei, locțiitor al primului-ministru și membru al comitetului politic executiv pînă la revoluție,
trimisese chiar cîteva semnale în vest, că pregătea o răsturnare a dictaturii. După evenimente, însă, fusese arestat împreună cu toți ceilalți membri ai comitetului politic executiv și acuzat de genocid.)
La Constanța pe malul mării Negre, un alt posibil purtător al viitoarei conduceri își întindea și el antenele, anume șeful comitetului județean de partid, Mihai Marina. Influentul consul sovietic de la Constanța, Vladimir Kulakov, era unul din contactele dale.¹⁴ (¹⁴ Mihai Marina fusese de asemenea arestat după revoluție, dar repede eliberat. La 3 mai 1990, însă, familia lui Marina fusese subit mutată într-un loc necunoscut, iar fostul secretar județean de partid se pare că a fost îndepărtat din „front”, ca și ceilalți complotiști care eșuaseră.)
Dar tot Iliescu fusese cel mai abil dintre toți. Acest tactician de soi își luase toate precauțiile, stînd în expectativă. Încă din ianuarie trecut cîțiva ziariști și redactori rebeli de la ziarul cental România liberă, puseseră la cale o ediție subterană. Sub numele de „alianța R” – R de la România – grupul voia să transforme neliniștea care creștea într-o rezistență deschisă. În acest scop contactaseră chiar cîțiva granguri destituiți ai partidului, între alții pe Iliescu, dar directorul editurii tehnice refuzase, fără comentarii.
De altfel, în scurt timp, această alianță a opoziției fusese descoperită și anihilată. Membrii ei fondatori fură arestați sub acuzația de a fi răspîndit manifeste antiguvernamentale. Șeful grupului, Mihai Băcanu, fu închis la sediul cel mai temut al securității din calea Rahovei. Colegii săi de complot, ziariștii, Anton Uncu și Mihai Creangă, fură trimiși în exil intern în nord-estul extrem al țării, în Neamț, după trei luni de anchetă extrem de dură.¹⁵ (¹⁵ Mihai Băcanu fusese eliberat de revoluție la 22 decembrie 1989.)
La mijlocul lui martie prudentul Iliescu se afla din nou în fața unei decizii de genul celei anterioare. De data aceasta intraseră în horă chiar tovarășii săi apropiați și prieteni de partid, care intenționau să elaboreze cu chibzuință un protest deschis. Șase foști activiști detronați intenționau să-i adreseze lui Ceaușescu o scrisoare deschisă, acuzîndu-l fără înconjur de exercitarea tiraniei. Scrisoarea fu publicată, dar semnătura lui Iliescu lipsea.¹⁶ (¹⁶ Brucan a susținut că a căutat să-l oprească pe Iliescu să semneze scrisoarea. Ultimul însă afirmă în interviul luat de Jean-Paul Mari, că el nu voise să semneze.)
Desigur șeful de editură s-ar fi aflat alături de personalități de seamă. Afară de foștii membri ai biroului politic executiv al comitetului central (Gheorghe Apostol și Alexandru Bîrlădeanu), unul din întemeietorii partidului, bătrînul Constantin Pîrvulescu, se decisese și el să semneze apelul. Acest veteran al partidului în vîrstă de 94 de ani, fusese trecut de Ceaușescu pe linie moartă încă din 1979, întrucît, la congresul al XII-lea, atrăsese atenția asupra realegerii lui Ceaușescu, devenit încă de atunci nelimitat în pretențiile sale.
Un alt membru al vechii gărzi a partidului, Grigore Răceanu, semnase și el apelul, alături de fostul ministru de externe Corneliu Mănescu și de Silviu Brucan.
Acesta din urmă, ajuns acum la 73 de ani, era considerat inițiatorul scrisorii, care și în occident crease oarecare senzație. Desigur, fostul stalinist, în anii de după război, ca redactor șef al organului central al partidului, scînteia, persecutase cu îndîrjire opoziția și în unele cazuri ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru adversarii politici. Însă, după ce, între anii 1956-1962, a reprezentat România în calitate de ambasador la Washington, a împărtășit și el soarta tuturor discipolilor lui Ceaușescu și a fost destituit. În decursul vremii repudiatul reprezentant al aripii dure devenise ideologul șef al criticilor din interiorul partidului. Cu toate acestea, comunist convins, el nu l-a condamnat pe Ceauşescu pentru cultul personalităţii şi nici nu a pus niciodată în discuţie sistemul în sine. Brucan intenţiona să fie medicul curant şi nu groparul comunismului. Mesajul transmis în scrisoarea celor şase era, prin urmare, că ideologia roşie trebuia revizuită, dar nu înlăturată. Pentru situaţia catastrofală din România vechea elită a partidului l-a învinovățit, mărinimos, pe conducător: „Într-un moment în care ideea fundamentală a socialismului pentru care am luptat, a fost total discreditată de politica dumneavoastră (a lui Ceaușescu), și în care țara noastră este complet izolată de restul Europei, noi ne-am decis să nu ne mai ascundem după deget ...” se spunea la începutul acelei scrisori de trei pagini.¹⁷ (¹⁷ Vezi ziarul Frankfurter Rundschau, Frankfurt din 16 martie 1989.)
În timp ce lui Brucan și tuturor co-semnatarilor scrisorii li se stabilea domiciliul forțat, amicul său, nevinovatul Iliescu, rămăsese în libertate. Directorul editurii își urma mai departe, liniștit, pregătirea revenirii sale politice. Ținea între alții legătura și cu Petre Roman, care la începutul anilor optzeci îi fusese vecin în șoseaua Kisseleff, și care în calitatea sa de conferențiar universitar, părea predestinat pentru lupta de cucerire a puterii.
Roman, ca fiu al unui erou național, se născuse în noua aristocrație a țării. Tatăl lui, Walter, luptase în războiul civil din Spania de partea republicanilor și se întorsese în patria natală acoperit de glorie, după preluarea puterii de către comuniști. Avansat apoi general de noua conducere, funcționase ca șef de cadre în ministerul apărării, apoi, pînă la moartea sa, în 1986, ca director al editurii politice a partidului.
Fiul, „Pedro” – cum era alintat de mama sa spaniolă – profitase din plin de sistemul ereditar nomenclaturist. Timpul liber și-l petrecea atît la Snagov, în parcul de odihnă al șefilor, la 40 de km nord de București, cît și în munții Carpați și la marea Neagră, în vilele care inițial fuseseră „închiriate” ilustrului său tată.
Ca membru de partid, fiul le moștenise.
Un alt privilegiu al elitelor erau șederile prelungite în străinătate, de care profitase din plin și fiul eroului național. În acest fel Petre reușise, în anii '70, să-și termine studiile tehnice în occident, în orașul francez Toulouse. La numai 37 de ani el era șeful catedrei de hidrotehnică din institutul politehnic. Chipeșul promovat, membrul fără spirit critic al elitei celor o mie, își savura existența.¹⁸ (¹⁸ După revoluție, Iliescu, Roman și alți bonzi ai frontului se spune că ar fi cumpărat în comunele Buftea, Tîncăbești și Periș terenuri de cîte 1500 mp. E drept că pe atunci prețul metrului pătrat era de cca 2 lei.)
Pentru Iliescu, prietenia cu Roman nu era decît o parte a vastei rețele, în care fiecăruia îi revenea un loc precis. Tînărului conferențiar i se rezervase ținerea legăturii cu tineretul partidului, în timp ce generalul Militaru își întinsese antenele spre cei pe care-i știa din armată că erau nemulțumiți de ani de zile. În schimb, Brucan era desemnat ca responsabil cu teoria. Prin scrisoarea din martie fostul ambasador își îndeplinise deja în mod strălucit o parte importantă a misiunii sale. În problema extrem de delicată a puterii abilul Brucan lansase, în „scrisoarea celor șase” un semnal clar în direcția atotputerniciei securității. Într-un pasaj al scrisorii autorul liniștise serviciile de siguranță, nepunînd în nici un fel problema necesității existenței acestui aparat, atît de urît de popor, ci, mai mult, adresîndu-se direct acestui „important factor al puterii” și criticînd numai abuzul de putere: „securitatea pe care noi am înființat-o pentru a apăra ordinea socialistă, se îndreaptă astăzi împotriva muncitorilor care-și apără drepturile și împotriva vechilor membri ai partidului și a intelectualilor onești”.¹⁹ (¹⁹ Vezi Frankfurter Rundschau din 16 martie 1989.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu