„550 cheamă Agata.”
„Ați fost bine primiți?”
„Duba a plecat înapoi la penitenciar.”
„2056, întoarce-te la piața Unirii.”
Acestea și multe alte asemenea ordine se dădeau prin radio, în noaptea spre 22 decembrie de la unitățile în permanentă acțiune, în timp ce, de partea cealaltă, protestele continuau neîncetat.
Ministrul de interne Postelnicu, cu numele de cod Agata, se deplasase febril toată noaptea de la un punct de acțiune fierbinte la altul. Ministrul apărării, Milea, își făcu și el apariția de mai multe ori în diferite străzi, însoțit de colonelul Ion Hortopan, pentru a fi la curent cu evoluția situației. Acum, conducerea operațiilor era în mîna lui Milea, care, în calitate de comandant suprem al tuturor unităților, răspundea direct față de dictator.̶¹¹ (̶¹¹ România liberă a publicat în mai 1990 textul mesajelor transmise pe frecvențele 143–̶170 MHz.)
Acesta, deși amenințat în atotputernicia sa, era încă plin de încredere. Petrecuse toată noaptea la comitetul central. În cîteva încăperi ale acestei clădiri în formă de U, de un alb murdar, ceasuri de-a rîndul luminile rămăseseră aprinse. Cabinetul 1, biroul de mare lux al conducătorului, se afla la parterul clădirii de șase etaje.
În acest birou, șeful partidului și al statului, după ratarea în mod public a intrării în scenă, strînsese în jurul său jumătate din guvern, între ei pe primul-ministru Dăscălescu, cei doi vice-premieri Bobu ̶ alt protejat al Elenei Ceaușescu ̶ și Manea Mănescu, precum și mai mulți generali. Sub un uriaș tablou, cu scena încoronării lui Mihai Viteazul la Alba Iulia, eroul său preferat și idealul său suprem, Ceaușescu începuse din nou să peroreze împotriva huliganilor și agenților externi, care amenințau socialismul.
Din cînd în cînd, intra în cameră Milea, raportînd succesele obținute împotriva poporului și dădea din cap, ascultător, la orice spunea șeful.
Ceilalți din vîrful ierarhiei militare, generalii Gușă și Stănculescu, îl părăsiseră în mod evident pe tiran, nesosind la raport. Primul, care, în calitatea sa de șef al statului major, fusese trimis să rezolve operația „Timișoara”, aflînd acolo de începerea operației mult mai grave „București”, se decisese să rămînă pe loc. Stănculescu, prim-adjunct al ministrului, se întoarse de-abia în cursul nopții în capitală, în care, încă de departe, se zăreau mai multe focare de incendiu. Primul drum Stănculescu îl făcu la spitalul militar din strada Ștefan Furtună, unde ceru unui medic prieten să-i pună un picior în ghips. Apoi fu condus acasă, urmînd să-i raporteze conducătorului, că era indisponibil din cauza unui accident.¹² (¹² Interviu cu Stănculescu în mai 1990.)
În orice caz la sediul partidului, care se afla într-un febril management de criză, el nu a ajuns.
Elena Ceaușescu fusese tot timpul de față la conciliabulele „managementului crizei”, avînd darul să mărească la paroxism tensiunea discuțiilor. Cu toate rapoartele liniștitoare era clar că luptele care se duceau în apropierea imediată a comitetului central, nu puteau fi lichidate ușor. De altfel, deși toate încăperile clădirii aveau ferestre duble, zgomotul împușcăturilor nu putea să nu fi străbătut pînă în biroul dictatorului, chiar dacă strigătele anticeaușiste încă nu se auzeau.
La cîteva minute după terminarea mitingului ratat, direcția a 5-a a securității era în stare de alertă permanentă, care fusese ordonată prima dată la 17 decembrie. În acest ceas de pericol național maxim, cîteva sute de ofițeri fuseseră chemați la serviciu.
Chiar în acea după-amiază, o parte a trupelor fusese detașată pentru întărirea pazei vilei Ceaușeștilor din strada Primăverii. Se distribuiseră echipelor de protecție arme grele – pistoale mitralieră AKM. Toți „lucrătorii” direcției, de la revolta de la Timișoara, trebuiau să poarte la ei și pistoalele din dotare de tip Makarov.¹³ (¹³ La 17 decembrie 1989 toate unitățile MI, inclusiv direcțiile securității, fuseseră puse în stare de alarmă. Vezi și interviurile cu maiorul David și cu căpitanul Lupoi în martie 1990.)
Cum dictatorul se decisese, împotriva intenției sale inițiale, să rămînă la comitetul central, simbol al puterii, militarii corpului de pază personală, fuseseră deplasați și ei acolo și repartizați la diferite etaje ale clădirii.
Gorila personală a conducătorului, maiorul David, care își servea stăpînul cu aceeași supunere idolatră, primise dispoziția, ca împreună cu alți camarazi să asigure pe rînd paza intrării principale, poarta A. La celelalte porți, B, C și D, aflate lateral și în spatele clădirii, se găseau plasate alte gărzi.
Nici unul dintre ei nu se simțea însă în apele lui. Maiorul David luase cu el o haină civilă veche, pe care i-o dăduse soția, ca s-o pună „la nevoie” în locul uniformei kaki cu petlițe albastre pentru a-l apăra în cazul unei revoluții și al evenimentelor ce ar urma-o. Haina îl însoțea acum peste tot.¹⁴ (¹⁴ Interviu cu maiorul David. Text preluat.)
O parte din cadrele direcției a 5-a în cursul nopții fuseseră trimiși să asigure paza centrului de informare și documentare al securității. Acesta se afla la etajele 2 și 3 ale unei clădiri obscure de culoare gri de lîngă biserica Krețulescu, în calea Victoriei colț cu piața Palatului, la doar 100 de metri distanță de clădirea comitetului central. Acesta era punctul de asalt al securității. Orice unitate operativă a securității era obligată să transmită noile recrutări, precum și toate supravegherile.
La etajul de sus al acestei unități strict secrete se afla un calculator de tip IBM în care erau stocate cu precădere două feluri de date: numele tuturor colaboratorilor securității, precum și al tuturor apozanților și disidenților regimului. Și acesta fusese pus sub pază strictă.
Cinci dintre cei mai destoinici oameni fuseseră trimiși, ca măsură suplimentară de siguranță, în aripa din stînga a Palatului Regal, care se afla chiar peste drum de clădirea CC-ului, pentru paza acesteia. Oficial acolo se întrunea doar consiliul de stat, însă palatul trebuia protejat în momente de criză întrucît în aceste încăperi erau păstrate nenumărate acorduri secrete, printre altele și cu statele arabe, cu privire la instruirea reciprocă a trupelor. Cei cinci securiști primiseră ordinul să înceapă îndată trierea acestor acte, sub supravegherea unui ofițer superior.¹⁶ (¹⁶ Interviu cu căpitanul Lupoi în martie 1990 și convorbire cu colonelul Lăzărescu, de la direcția a 5-a, cu Jean-Paul Mari.)
La sediul direcția a 5-a, la nici o sută de metri de comitetul central, se întărise, de asemenea, paza.
Ckiar și sub pămînt se dăduse alarma. Rețeaua subterană de tuneluri, care fusese săpată cu mulți ani înainte, lega comitetul central de Palatul Regal. La început cu dimensiuni modeste, tunelul fusese lărgit progresiv și amenajat ca buncăr antiatomic, cu mai multe nivele în adîncime. Camera de dormit cu mobilier de lux a perechii prezidențiale, se afla la cel mai de jos etaj. Deasupra erau locuințele pentru personalul de pază. Rezervele de alimente, care se împrospătau la intervale regulate, cuprindeau și produse de carne și alcooluri.
Oficial, acest adăpost făcea parte din sistemul de apărare națională și fusese subordonat armatei. Cele două intrări duceau, prima, la comitetul central, cea de a doua la Palat. În această parte a buncărului se construise un poligon de tragere. Ofițerii direcției a 5-a organizau aici trageri, cu pistoalele prevăzute cu amortizor de sunet, pentru a scurta orele lungi ale serviciului.
În timpuri normale, cele două sisteme ale adăpostului erau separate de o ușă grea de oțel. Primul era repartizat armatei, celălalt securității.¹⁷(¹⁷ Constatări pe teren ale mai multor ziariști în ultimele zile ale lui decembrie 1989, precum și interviuri cu mai mulți securiști. Resturile de alimente descoperite acolo după revoluție proveneau de la angajații direcției a 5-a, care, în noaptea de 22 decembrie fuseseră de gardă în adăpost.) În această noapte tensionată, însă, ofițerii securității luaseră amîndouă părțile buncărului în posesia lor, asigurînd, astfel sistematic, atît subteranul, cît și zona de suprafață din piața Palatului. Se putea deduce de aici, cît de îngrijorate erau organele de situația din acel moment.
Deși toți ofițerii direcției a 5-a erau exclusiv la dispoziția perechii prezidențiale fără să existe o bază legală, structura din care făceau parte era extrem de severă. Ofițerii aveau o misiune de luptă precisă, care suna astfel: „Misiunea noastră principală este apărarea aparatului de partid și de stat”. Ordinul, emis prin decretul 367, din 1971, constituia baza legală de funcționare a unităților independent de cel din vîrful ierarhiei.¹⁸ (¹⁸ Decretul permitea folosirea în mod automat a armelor de către acele unități care le aveau în dotare, respectiv de către direcțiile a 4-a și a 5-a.)
În plus, acest stat în stat se spune că era independent financiar. Mai multe firme de import-export, dintre care unele se spune că au avut chiar și filiale în țările occidentale, își făceau plățile prin banca română de comerț exterior, direct în conturile securității, conturi care erau puternice financiar.¹⁹ (¹⁹ Cu privire la rețeaua firmelor a se vedea săptămînalul L'Evénement du Jeudi – Paris din 5 iulie 1990, pag. 36 și următoarele.)
Alte trei unități speciale aveau grijă ca securitatea să poată funcționa, în caz de urgență și fără Ceaușescu. Spre deosebire de diferitele direcții, care aveau misiuni mai ales de informare, acestea trei erau unități de luptă. Una era UM 0620 A, cu sarcini de contraspionaj în rîndurile proprii – ale securității și miliției – alta, UM 0195, cu misiuni de contraspionaj în străinătate, iar a treia, UM 0110, urmărea toate contactele cu țările socialiste. Toate trei erau subordonate lui Iulian Vlad, care mai dispunea și de unitățile speciale de comando.²⁰ (²⁰ Numerele, ca de exemplu 0195, reprezintă doar codul poștal al unităților a căror amplasare ca și a cazărmilor trebuia să rămînă strict secretă. Ceea ce e sigur, e că unitatea 0620 A era staționată la Buzău.)
Acesta, ca șef suprem al securității, își petrecuse de asemenea noaptea de rău augur spre 22 decembrie în clădirea CC-ului. În timp ce conducătorul, prin ordinele date armatei și supusului ministru al apărării, Milea, încerca cu încăpățînare să-și asigure propria supraviețuire politică, Vlad, înlăturat de bănuitorul conducător, își distribuia ofițerii din direcția a 5-a cu toate punctele și pozițiile importante din punct de vedere strategic. El începuse să asigure supraviețuirea propriului aparat.
Încolțit în clădirea partidului, Ceaușescu, bolnav de putere, a încercat să mai întoarcă o data foaia. Însă talazul, care creștea alarmant, rupsese demult toate zăgazurile, ajungînd la explozie.
În piața Romană, la o distanță de doar trei străzi de „piața puterii”, aproape o mie de manifestanți curajoși se opuseseră toată noaptea puternicelor formații ale miliției, securității și armatei. Corurile de „Libertate! Libertate!” intermitent înăbușite de jeturile de apă ale pompierilor și de salvele de împușcături, nu se opriseră. Cu toate că bulevardul Magheru fusese baricadat încă de la primele ore ale serii, doi kilometri mai spre sud, în piața Universității, altă mulțime neînfricată continua și ea să se opună forței brutale. Cîteva mii de tineri duceau acolo o adevărată luptă de stradă cu formațiunile înarmate. Abia se retrăgeau forțele de securitate, că opozanții regimului și alergau înainte. Forțele înarmate, care oricum păreau suficient de amenințătoare datorită chipurilor lor pictate cu negru, abia dacă reușeau să-i alunge pe demonstranți, că aceștia se și întorceau. „Li-ber-ta-te!”
Profesoara de sport Daniela Popescu făcea parte din nucleul dur al acestei rezistențe, care de zece ore nu bătuse în retragere. Ea a fost, desigur, martor ocular cînd, imediat după miezul nopții unitățile au intrat în formație pentru atacul frontal și apoi au deschis focul.
În timp ce tînăra își căuta un adăpost sub scările de beton ale teatrului național, între spitalul Colțea și Intercontinental, a început să se tragă continuu și violent. Fugind pe o străduță laterală liniștită Daniela, absolut înspăimîntată, se lovi de unul din puținii străini care riscaseră să iasă pe stradă în această noapte a groazei. Era ambasadorul olandez Coen Stork pe care grija pentru poporul revoltat îl scosese în stradă. Acesta, informat de prietenii români despre mișcarea populară din piața Universității, voise să-și facă o impresie personală cu privire la evenimente.
Acest diplomat mai deosebit venise de-abia din februarie 1989 în România.
Curînd după sosire, el îi înlesnise cunoscutului disident și poet Mircea Dinescu, publicarea unui interviu în ziarul francez Libération în care critica regimul. Cîteva zile înainte de această discuție confidențială, care avusese loc în curtea interioară a locuinței lui Dinescu, în strada Bitolia, 17, acest „poet al rezistenței” fusese exclus din partid și din uniunea scriitorilor. În decursul anului Stork reușise să mai trimită clandestin în vest cîteva manuscrise ale lui Dinescu, prin curierul diplomatic. Printre altele, cu ajutorul său fusese trimisă în Germania, pe căi ocolite, printr-un diplomat polonez, o culegere de versuri a lui Dinescu. Cunoscuta publicație „Frankfurter Allgemeine Zeitung” le publicase în decembrie, cu doar două săptămîni înainte de izbucnirea tulburărilor.
Spre deosebire de majoritatea reprezentanților occidentali în România, inimosul diplomat olandez spijinise neîncetat mișcarea democratică din țară. Avertismentele discrete, ale ministerului afacerilor externe, că Stork „întreținea contacte neloiale” în România, acesta le suportă cu stoicism și cu o mină inflexibilă. Cu cinci luni înaitea evenimentelor, în iulie, el o vizită pe Doina Cornea la Cluj, cunoscîndu-i reputația de „conștiință a României” și știind că în luna martie plăpînda profesoară de limbi străine trimisese în vest primul ei apel fulminant.²¹ (²¹ În martie și aprilie 1989, Doina Cornea trimisese lui Ceaușescu scrisori deschise, în care protestase împotriva oprimării și urmăririi intelectualității ale căror victime erau atunci Mircea Dinescu și Ana Blandiana. Vezi și interviul cu Coen Stork din aprilie 1990.)
În acea noapte, Stork, spre deosebire de colegii săi mai puțin curajoși, pătrunsese în zona din centrul orașului plin de fum și de ecoul răcnetelor de luptă; fusese oprit de mai multe ori de militari. Unii dintre cei care-l controlaseră aveau fețele mînjite cu funingine și miroseau puternic a rachiu. La adăpostul unui gang, el fusese martorul fugăririi demonstranților pașnici de către formațiuni înarmate pînă-n dinți, pe bulevardul republicii care merge din piața Universității spre vest.
Dimineața la trei, cînd adunările de protest fuseseră definitiv împrăștiate, centrul capitalei arăta ca un cîmp de luptă părăsită. Pe strada Alexandru Sahia, unde forțele de represiune urmăriseră pe manifestanții lipsiți de apărare pînă în ultimele unghiere, mai multe mașini ardeau ca torțele. Pe soclul de beton din piața Romană se vedeau pete de sînge.
Geamurile biroului liniilor aeriene austriece AUA, din fața hotelului Intercontinental, erau țăndări. Pe trotuarul din fața sălii Dalles, în galeriile de artă, zăcea un drapel românesc murdar, zdrențuit și cu stema tăiată, amintind de revoluția tineretului bucureștean.
La 4 dimineața, echipele însărcinate cu curățenia, începeau operația înlăturării urmelor nopții de groază. Întreaga piață a Universității fusese parcursă de mai multe ori de vehiculele-stropitori ale orașului, pentru a face să dispară urmele de sînge și murdărie. Rămășițele daciilor distruse fură tîrîte pe străzile învecinate. Liniștea și ordinea păreau să se fi întors pentru cîteva ceasuri în capitala lui Ceaușescu. Prețul plătit fusese scump: 91 de morți și sute de răniți.²² (²² Vezi convorbirea cu organizațiile de caritate din străinătate, care întocmiseră în primele zile ale revoluției liste amănunțite ale primelor victime, precum și interviurile de la spitalele Colțea și de Urgență. Ca și la Timșoara, securitatea încercase și la București, în noaptea de 22 decembrie, să-i aresteze pe răniții internați.)
„Duba a plecat înapoi la penitenciar.”
„2056, întoarce-te la piața Unirii.”
Acestea și multe alte asemenea ordine se dădeau prin radio, în noaptea spre 22 decembrie de la unitățile în permanentă acțiune, în timp ce, de partea cealaltă, protestele continuau neîncetat.
Ministrul de interne Postelnicu, cu numele de cod Agata, se deplasase febril toată noaptea de la un punct de acțiune fierbinte la altul. Ministrul apărării, Milea, își făcu și el apariția de mai multe ori în diferite străzi, însoțit de colonelul Ion Hortopan, pentru a fi la curent cu evoluția situației. Acum, conducerea operațiilor era în mîna lui Milea, care, în calitate de comandant suprem al tuturor unităților, răspundea direct față de dictator.̶¹¹ (̶¹¹ România liberă a publicat în mai 1990 textul mesajelor transmise pe frecvențele 143–̶170 MHz.)
Acesta, deși amenințat în atotputernicia sa, era încă plin de încredere. Petrecuse toată noaptea la comitetul central. În cîteva încăperi ale acestei clădiri în formă de U, de un alb murdar, ceasuri de-a rîndul luminile rămăseseră aprinse. Cabinetul 1, biroul de mare lux al conducătorului, se afla la parterul clădirii de șase etaje.
În acest birou, șeful partidului și al statului, după ratarea în mod public a intrării în scenă, strînsese în jurul său jumătate din guvern, între ei pe primul-ministru Dăscălescu, cei doi vice-premieri Bobu ̶ alt protejat al Elenei Ceaușescu ̶ și Manea Mănescu, precum și mai mulți generali. Sub un uriaș tablou, cu scena încoronării lui Mihai Viteazul la Alba Iulia, eroul său preferat și idealul său suprem, Ceaușescu începuse din nou să peroreze împotriva huliganilor și agenților externi, care amenințau socialismul.
Din cînd în cînd, intra în cameră Milea, raportînd succesele obținute împotriva poporului și dădea din cap, ascultător, la orice spunea șeful.
Ceilalți din vîrful ierarhiei militare, generalii Gușă și Stănculescu, îl părăsiseră în mod evident pe tiran, nesosind la raport. Primul, care, în calitatea sa de șef al statului major, fusese trimis să rezolve operația „Timișoara”, aflînd acolo de începerea operației mult mai grave „București”, se decisese să rămînă pe loc. Stănculescu, prim-adjunct al ministrului, se întoarse de-abia în cursul nopții în capitală, în care, încă de departe, se zăreau mai multe focare de incendiu. Primul drum Stănculescu îl făcu la spitalul militar din strada Ștefan Furtună, unde ceru unui medic prieten să-i pună un picior în ghips. Apoi fu condus acasă, urmînd să-i raporteze conducătorului, că era indisponibil din cauza unui accident.¹² (¹² Interviu cu Stănculescu în mai 1990.)
În orice caz la sediul partidului, care se afla într-un febril management de criză, el nu a ajuns.
Elena Ceaușescu fusese tot timpul de față la conciliabulele „managementului crizei”, avînd darul să mărească la paroxism tensiunea discuțiilor. Cu toate rapoartele liniștitoare era clar că luptele care se duceau în apropierea imediată a comitetului central, nu puteau fi lichidate ușor. De altfel, deși toate încăperile clădirii aveau ferestre duble, zgomotul împușcăturilor nu putea să nu fi străbătut pînă în biroul dictatorului, chiar dacă strigătele anticeaușiste încă nu se auzeau.
La cîteva minute după terminarea mitingului ratat, direcția a 5-a a securității era în stare de alertă permanentă, care fusese ordonată prima dată la 17 decembrie. În acest ceas de pericol național maxim, cîteva sute de ofițeri fuseseră chemați la serviciu.
Chiar în acea după-amiază, o parte a trupelor fusese detașată pentru întărirea pazei vilei Ceaușeștilor din strada Primăverii. Se distribuiseră echipelor de protecție arme grele – pistoale mitralieră AKM. Toți „lucrătorii” direcției, de la revolta de la Timișoara, trebuiau să poarte la ei și pistoalele din dotare de tip Makarov.¹³ (¹³ La 17 decembrie 1989 toate unitățile MI, inclusiv direcțiile securității, fuseseră puse în stare de alarmă. Vezi și interviurile cu maiorul David și cu căpitanul Lupoi în martie 1990.)
Cum dictatorul se decisese, împotriva intenției sale inițiale, să rămînă la comitetul central, simbol al puterii, militarii corpului de pază personală, fuseseră deplasați și ei acolo și repartizați la diferite etaje ale clădirii.
Gorila personală a conducătorului, maiorul David, care își servea stăpînul cu aceeași supunere idolatră, primise dispoziția, ca împreună cu alți camarazi să asigure pe rînd paza intrării principale, poarta A. La celelalte porți, B, C și D, aflate lateral și în spatele clădirii, se găseau plasate alte gărzi.
Nici unul dintre ei nu se simțea însă în apele lui. Maiorul David luase cu el o haină civilă veche, pe care i-o dăduse soția, ca s-o pună „la nevoie” în locul uniformei kaki cu petlițe albastre pentru a-l apăra în cazul unei revoluții și al evenimentelor ce ar urma-o. Haina îl însoțea acum peste tot.¹⁴ (¹⁴ Interviu cu maiorul David. Text preluat.)
O parte din cadrele direcției a 5-a în cursul nopții fuseseră trimiși să asigure paza centrului de informare și documentare al securității. Acesta se afla la etajele 2 și 3 ale unei clădiri obscure de culoare gri de lîngă biserica Krețulescu, în calea Victoriei colț cu piața Palatului, la doar 100 de metri distanță de clădirea comitetului central. Acesta era punctul de asalt al securității. Orice unitate operativă a securității era obligată să transmită noile recrutări, precum și toate supravegherile.
La etajul de sus al acestei unități strict secrete se afla un calculator de tip IBM în care erau stocate cu precădere două feluri de date: numele tuturor colaboratorilor securității, precum și al tuturor apozanților și disidenților regimului. Și acesta fusese pus sub pază strictă.
Cinci dintre cei mai destoinici oameni fuseseră trimiși, ca măsură suplimentară de siguranță, în aripa din stînga a Palatului Regal, care se afla chiar peste drum de clădirea CC-ului, pentru paza acesteia. Oficial acolo se întrunea doar consiliul de stat, însă palatul trebuia protejat în momente de criză întrucît în aceste încăperi erau păstrate nenumărate acorduri secrete, printre altele și cu statele arabe, cu privire la instruirea reciprocă a trupelor. Cei cinci securiști primiseră ordinul să înceapă îndată trierea acestor acte, sub supravegherea unui ofițer superior.¹⁶ (¹⁶ Interviu cu căpitanul Lupoi în martie 1990 și convorbire cu colonelul Lăzărescu, de la direcția a 5-a, cu Jean-Paul Mari.)
La sediul direcția a 5-a, la nici o sută de metri de comitetul central, se întărise, de asemenea, paza.
Ckiar și sub pămînt se dăduse alarma. Rețeaua subterană de tuneluri, care fusese săpată cu mulți ani înainte, lega comitetul central de Palatul Regal. La început cu dimensiuni modeste, tunelul fusese lărgit progresiv și amenajat ca buncăr antiatomic, cu mai multe nivele în adîncime. Camera de dormit cu mobilier de lux a perechii prezidențiale, se afla la cel mai de jos etaj. Deasupra erau locuințele pentru personalul de pază. Rezervele de alimente, care se împrospătau la intervale regulate, cuprindeau și produse de carne și alcooluri.
Oficial, acest adăpost făcea parte din sistemul de apărare națională și fusese subordonat armatei. Cele două intrări duceau, prima, la comitetul central, cea de a doua la Palat. În această parte a buncărului se construise un poligon de tragere. Ofițerii direcției a 5-a organizau aici trageri, cu pistoalele prevăzute cu amortizor de sunet, pentru a scurta orele lungi ale serviciului.
În timpuri normale, cele două sisteme ale adăpostului erau separate de o ușă grea de oțel. Primul era repartizat armatei, celălalt securității.¹⁷(¹⁷ Constatări pe teren ale mai multor ziariști în ultimele zile ale lui decembrie 1989, precum și interviuri cu mai mulți securiști. Resturile de alimente descoperite acolo după revoluție proveneau de la angajații direcției a 5-a, care, în noaptea de 22 decembrie fuseseră de gardă în adăpost.) În această noapte tensionată, însă, ofițerii securității luaseră amîndouă părțile buncărului în posesia lor, asigurînd, astfel sistematic, atît subteranul, cît și zona de suprafață din piața Palatului. Se putea deduce de aici, cît de îngrijorate erau organele de situația din acel moment.
Deși toți ofițerii direcției a 5-a erau exclusiv la dispoziția perechii prezidențiale fără să existe o bază legală, structura din care făceau parte era extrem de severă. Ofițerii aveau o misiune de luptă precisă, care suna astfel: „Misiunea noastră principală este apărarea aparatului de partid și de stat”. Ordinul, emis prin decretul 367, din 1971, constituia baza legală de funcționare a unităților independent de cel din vîrful ierarhiei.¹⁸ (¹⁸ Decretul permitea folosirea în mod automat a armelor de către acele unități care le aveau în dotare, respectiv de către direcțiile a 4-a și a 5-a.)
În plus, acest stat în stat se spune că era independent financiar. Mai multe firme de import-export, dintre care unele se spune că au avut chiar și filiale în țările occidentale, își făceau plățile prin banca română de comerț exterior, direct în conturile securității, conturi care erau puternice financiar.¹⁹ (¹⁹ Cu privire la rețeaua firmelor a se vedea săptămînalul L'Evénement du Jeudi – Paris din 5 iulie 1990, pag. 36 și următoarele.)
Alte trei unități speciale aveau grijă ca securitatea să poată funcționa, în caz de urgență și fără Ceaușescu. Spre deosebire de diferitele direcții, care aveau misiuni mai ales de informare, acestea trei erau unități de luptă. Una era UM 0620 A, cu sarcini de contraspionaj în rîndurile proprii – ale securității și miliției – alta, UM 0195, cu misiuni de contraspionaj în străinătate, iar a treia, UM 0110, urmărea toate contactele cu țările socialiste. Toate trei erau subordonate lui Iulian Vlad, care mai dispunea și de unitățile speciale de comando.²⁰ (²⁰ Numerele, ca de exemplu 0195, reprezintă doar codul poștal al unităților a căror amplasare ca și a cazărmilor trebuia să rămînă strict secretă. Ceea ce e sigur, e că unitatea 0620 A era staționată la Buzău.)
Acesta, ca șef suprem al securității, își petrecuse de asemenea noaptea de rău augur spre 22 decembrie în clădirea CC-ului. În timp ce conducătorul, prin ordinele date armatei și supusului ministru al apărării, Milea, încerca cu încăpățînare să-și asigure propria supraviețuire politică, Vlad, înlăturat de bănuitorul conducător, își distribuia ofițerii din direcția a 5-a cu toate punctele și pozițiile importante din punct de vedere strategic. El începuse să asigure supraviețuirea propriului aparat.
Încolțit în clădirea partidului, Ceaușescu, bolnav de putere, a încercat să mai întoarcă o data foaia. Însă talazul, care creștea alarmant, rupsese demult toate zăgazurile, ajungînd la explozie.
În piața Romană, la o distanță de doar trei străzi de „piața puterii”, aproape o mie de manifestanți curajoși se opuseseră toată noaptea puternicelor formații ale miliției, securității și armatei. Corurile de „Libertate! Libertate!” intermitent înăbușite de jeturile de apă ale pompierilor și de salvele de împușcături, nu se opriseră. Cu toate că bulevardul Magheru fusese baricadat încă de la primele ore ale serii, doi kilometri mai spre sud, în piața Universității, altă mulțime neînfricată continua și ea să se opună forței brutale. Cîteva mii de tineri duceau acolo o adevărată luptă de stradă cu formațiunile înarmate. Abia se retrăgeau forțele de securitate, că opozanții regimului și alergau înainte. Forțele înarmate, care oricum păreau suficient de amenințătoare datorită chipurilor lor pictate cu negru, abia dacă reușeau să-i alunge pe demonstranți, că aceștia se și întorceau. „Li-ber-ta-te!”
Profesoara de sport Daniela Popescu făcea parte din nucleul dur al acestei rezistențe, care de zece ore nu bătuse în retragere. Ea a fost, desigur, martor ocular cînd, imediat după miezul nopții unitățile au intrat în formație pentru atacul frontal și apoi au deschis focul.
În timp ce tînăra își căuta un adăpost sub scările de beton ale teatrului național, între spitalul Colțea și Intercontinental, a început să se tragă continuu și violent. Fugind pe o străduță laterală liniștită Daniela, absolut înspăimîntată, se lovi de unul din puținii străini care riscaseră să iasă pe stradă în această noapte a groazei. Era ambasadorul olandez Coen Stork pe care grija pentru poporul revoltat îl scosese în stradă. Acesta, informat de prietenii români despre mișcarea populară din piața Universității, voise să-și facă o impresie personală cu privire la evenimente.
Acest diplomat mai deosebit venise de-abia din februarie 1989 în România.
Curînd după sosire, el îi înlesnise cunoscutului disident și poet Mircea Dinescu, publicarea unui interviu în ziarul francez Libération în care critica regimul. Cîteva zile înainte de această discuție confidențială, care avusese loc în curtea interioară a locuinței lui Dinescu, în strada Bitolia, 17, acest „poet al rezistenței” fusese exclus din partid și din uniunea scriitorilor. În decursul anului Stork reușise să mai trimită clandestin în vest cîteva manuscrise ale lui Dinescu, prin curierul diplomatic. Printre altele, cu ajutorul său fusese trimisă în Germania, pe căi ocolite, printr-un diplomat polonez, o culegere de versuri a lui Dinescu. Cunoscuta publicație „Frankfurter Allgemeine Zeitung” le publicase în decembrie, cu doar două săptămîni înainte de izbucnirea tulburărilor.
Spre deosebire de majoritatea reprezentanților occidentali în România, inimosul diplomat olandez spijinise neîncetat mișcarea democratică din țară. Avertismentele discrete, ale ministerului afacerilor externe, că Stork „întreținea contacte neloiale” în România, acesta le suportă cu stoicism și cu o mină inflexibilă. Cu cinci luni înaitea evenimentelor, în iulie, el o vizită pe Doina Cornea la Cluj, cunoscîndu-i reputația de „conștiință a României” și știind că în luna martie plăpînda profesoară de limbi străine trimisese în vest primul ei apel fulminant.²¹ (²¹ În martie și aprilie 1989, Doina Cornea trimisese lui Ceaușescu scrisori deschise, în care protestase împotriva oprimării și urmăririi intelectualității ale căror victime erau atunci Mircea Dinescu și Ana Blandiana. Vezi și interviul cu Coen Stork din aprilie 1990.)
În acea noapte, Stork, spre deosebire de colegii săi mai puțin curajoși, pătrunsese în zona din centrul orașului plin de fum și de ecoul răcnetelor de luptă; fusese oprit de mai multe ori de militari. Unii dintre cei care-l controlaseră aveau fețele mînjite cu funingine și miroseau puternic a rachiu. La adăpostul unui gang, el fusese martorul fugăririi demonstranților pașnici de către formațiuni înarmate pînă-n dinți, pe bulevardul republicii care merge din piața Universității spre vest.
Dimineața la trei, cînd adunările de protest fuseseră definitiv împrăștiate, centrul capitalei arăta ca un cîmp de luptă părăsită. Pe strada Alexandru Sahia, unde forțele de represiune urmăriseră pe manifestanții lipsiți de apărare pînă în ultimele unghiere, mai multe mașini ardeau ca torțele. Pe soclul de beton din piața Romană se vedeau pete de sînge.
Geamurile biroului liniilor aeriene austriece AUA, din fața hotelului Intercontinental, erau țăndări. Pe trotuarul din fața sălii Dalles, în galeriile de artă, zăcea un drapel românesc murdar, zdrențuit și cu stema tăiată, amintind de revoluția tineretului bucureștean.
La 4 dimineața, echipele însărcinate cu curățenia, începeau operația înlăturării urmelor nopții de groază. Întreaga piață a Universității fusese parcursă de mai multe ori de vehiculele-stropitori ale orașului, pentru a face să dispară urmele de sînge și murdărie. Rămășițele daciilor distruse fură tîrîte pe străzile învecinate. Liniștea și ordinea păreau să se fi întors pentru cîteva ceasuri în capitala lui Ceaușescu. Prețul plătit fusese scump: 91 de morți și sute de răniți.²² (²² Vezi convorbirea cu organizațiile de caritate din străinătate, care întocmiseră în primele zile ale revoluției liste amănunțite ale primelor victime, precum și interviurile de la spitalele Colțea și de Urgență. Ca și la Timșoara, securitatea încercase și la București, în noaptea de 22 decembrie, să-i aresteze pe răniții internați.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu