În dimineața zilei de 19 decembrie, la telefonul secției externe a radioteleviziunii austriece din Viena, se anunță un anume domn Gerald Beckmann. Cu voce plăcută dar tristă, se prezintă drept austriac, de profesie salariat comercial, continuînd apoi cu relatarea, că întîmplător se afla de trei zile în vizită la rudele sale din România. Cu această ocazie fusese martorul tulburărilor din Timișoara.
Redactorul de serviciu îl rugă pe necunoscutul interlocutor să-și prezinte impresiile chiar în acea seară într-o convorbire telefonică „în direct” de la Timișoara, ascultătorilor emisiunii „Zeit im Bild 2”. „Vom încerca să vă contactăm noi”, încheie redactorul. Celălalt deveni atunci circumspect: „Eu nu pot fi contactat, zise el, căci vorbesc de la telefonul particular al unui membru al securității, care s-a detașat de șefii săi”.
Nu pot face precizări asupra persoanei, continuă el foarte convingător, căci m-aș pune și pe mine și pe el în pericol, cunoscînd situația tensionată din România. Se conveni ca necunoscutul care-și dăduse și vîrsta: 42 de ani, să revină la telefon în aceeași seară.¹³ (¹³ S-au luat mai multe interviuri unor reporteri ai televiziunii austriece ORF în aprilie 1990.)
Pînă în acel moment agențiile internaționale nu relataseră decît vag despre tulburările de la Timișoara. La 17 decembrie, cînd se trăsese pentru prima oară în oraș, doar ziarul vest-german Die Welt publicase o notă despre preconizata mutare forțată a pastorului Tökes și prima manifestație din fața casei acestuia. Ziarul obținuse aceste informații de la un român din exil, din Berlinul occidental. Situația se schimbase, însă, radical în ziua plecării lui Ceaușescu spre Iran, la 18 decembrie. Atunci vestul fusese deodată literalmente inundat cu știri. Martori din Ungaria povesteau presei că soldați cu baionetele la armă îi atacaseră pe demonstranți. „Tancurile blocau străzile” relatau la intrarea în Cehoslovacia persoane care se întorceau acasă din România. Agenția maghiară de știri MTI anunța că și la Arad izbucniseră tulburări. Deoarece în dimineața de duminică legăturile telefonice dintre orașul în revoltă și vest fuseseră întrerupte, jurnaliștii din întreaga Europă așteptau zadarnic sosirea unor știri veridice.
În plus, regimul, deja izolat, decretase practic închiderea totală a granițelor. Cetățenilor austrieci nu li se permitea nici măcar tranzitarea, deși pentru ei nu exista obligativitatea vizei.
Agenția iugoslavă Tanjug anunța și ea alarmată că românii închiseseră punctul de frontieră Vatina.
Cu toate aceste interdicții, în ziua următoare, 19 decembrie, asupra vestului se revărsă un nou val de știri, care de care mai înfiorătoare. Astfel, doi studenți sirieni, care își făceau practica medicală la un spital din Timișoara, istoriseau cum văzuseră mii de morți aduși la morga spitalului. Un român de origine ungară povesti că văzuse o gravidă adusă la spital cu o împunsătură de baionetă în burtă, în timp ce niște studenți greci de la stomatologie se întorseseră de la Timișoara cu știrea că trei copii ar fi fost călcați de blindate.¹⁵ (¹⁵ Vezi agenția DPA – Deutsche Pressenagentur din 19 decembrie 1989.)
Majoritatea știrilor proveneau, ori de la agențiile est-europene, ori de la românii din exil, care de la domiciliile lor din străinătate își ofereau serviciile. Astfel, în Germania de est, foști supuși ai lui Ceaușescu, acum emigrați, relatau convigător despre gozăviile de la Timișoara. Agenția iugoslavă de știri Tanjug transmitea continuu numeroase știri înspăimîntătoare, ca și mass-media din Ungaria.
Din toată această avalanșă de informații, care se revărsa asupra vestului în preajma sărbătorilor Crăciunului, se putea totuși deduce o concluzie: că întregul bloc răsăritean, inclusiv securitatea, se coalizase împotriva lui Ceaușescu.
Ca și alte servicii secrete, securitatea dispunea de o secție destinată exclusiv depistării activității dușmanului în țara noastră. Aceasta era CIE – centrul de informații externe, care pe de o parte se ocupa cu obținerea informațiilor, pe de alta cu contrapropaganda. În cadrul centrului erau șase servicii, unul pentru fiecare continent, de la Europa pînă la Australia.
În timp ce pentru majoritatea știrilor false nu s-a putut depista o sursă comună, în două cazuri concrete s-a întrevăzut amprenta întunecoasă a „organelor”. Unul din cazuri era Beckmann, pretinsul om de afaceri austriac care, cu ajutorul securității, putuse plasa în occident o știre de groază. În celălalt era implicat postul de radio „Europa liberă”.
După cum promisese, „Gerald Beckmann” telefonă, puțin înainte de orele 22, la ORF – radioteleviziunea austriacă. Peste cîteva minute urma să înceapă emisiunea zilnică de știri, „Zeit im Bild 2”, care în acea zi era axată pe situația de la Timișoara. Cu răbdare, Beckmann așteptă cîteva clipe, pînă cînd moderatorul Elmar Oberhauser, făcîndu-i legătura cu studioul, îl rugă să-și spună impresiile. Cu agitație crescîndă, Beckmann relată, că chiar în acea clipă, trupe de jefuitori roiau prin oraș și că centrul orașului ar fi complet distrus. Cifra de mii de morți, care sosise pe masa redacției prin intermediul agențiilor de știri, a fost considerată de omul de afaceri ca fiind mult minimalizată. „Aici se întîmplă lucruri” pe care cu greu le-a putut descrie, îi avertiza el pe ascultători. Camioane întregi încărcate cu metri cubi de cadavre – nu știu cum să mă exprim altfel – sînt transportate, după cum se spune, la gropi comune, altele sînt incinerate sau înmormîntate.
Beckmann recunoscu chiar în cursul emisiunii, că vorbea pe unul din circuitele securității de tristă faimă și că se afla chiar în vizuina leilor. Această organizație atotputernică, murmură el ca pentru sine, se află în plină descompunere.¹⁷ (¹⁷ Vezi emisiunea televiziunii austriece ORF „Actualitatea în imagini 2” din seara zilei de 19 decembrie 1989.)
Convorbirea fu însă deodată întreruptă, înainte ca să poată fi trecută înapoi la regie. Acest Beckmann, care își permisese să tune și să fulgere împotriva conducătorului pe un circuit telefonic aparținînd vigilentei securități și care oficial nici măcar nu exista, nu a mai revenit niciodată la radioteleviziunea austriacă. El nu a fost de găsit.
În schimb, declarațiile sale dramatice apăreau a doua zi în relatările mai multe agenții și ziare; acest austriac de împrumut era considerat în acele momente de confuzie ca un martor credibil.
Cel de-al doilea caz a făcut și mai mare vîlvă. El începu printr-un telefon dat la redacția postului american de radio Europa liberă, în dimineața zilei de 19 decembrie. Un necunoscut anunță că vorbește chiar din clădirea comitetului central și că avea în mîini o notă ultrasecretă a securității transmisă Elenei Ceaușescu sub numele de cod „E 2”. În acest raport confidențial, spunea cel care sunase, se dădeau cifrele reale ale victimelor mișcărilor revoluționare de la Timișoara, anume: 4632 de morți, 1282 de răniți, 13214 arestați și 7613 dușmani ai regimului, care fuseseră condamnați la moarte. Radio Europa liberă a ezitat și nu a dat publicității aceste informații.
Două zile mai tîrziu însă, un „martor ocular” declară la televiziunea maghiară că într-o groapă comună din Timișoara se descoperiseră 4630 de morți. Mica diferență față de nota secretă către E 2 era doar de 2 victime.
Urmă o informație „sigură” a agenției Tanjug, care se referea la o sursă din Timișoara, și care vorbea de „4632 de morți”, cifra inițială din presupusa notă secretă.
Ceea ce părea curios la această știre pe de-a-ntregul inventată și difuzată în străinătate era că ea provenea, în mod evident, de la o „sursă bine informată”. Numai cei din interiorul departamentului cu pricina puteau ști că șeful securității, un protejat al Elenei Ceaușescu, o informase direct pe prima doamnă a țării.¹⁸ (¹⁸ Conform convorbirii telefonice cu Vlad Munteanu și Șerban Orăscu de la radio Europa liberă – München, precum și conform ziarului Libération – Paris, din 4 aprilie 1990. Revoluția din Cehoslovacia fusese însoțită de o campanie de dezinformare asemănătoare: așa-zisa moarte a unui oarecare Schmidt la 17 noiembrie 1989, se dovedise o „bombă” fără temei după concluziile unei anchete – dispusă de președintele Václav Havel – în spatele acestei manipulări s-ar fi putut ascunde KGB-ul, căci candidatul Moscovei pentru postul de președinte nu era Havel, ci Stenek Mlynar, un coleg de studii al lui Gorbaciov. Vezi și documentarea din primăvara lui 1990 a BBC – British Broadcasting Corporation, Londra.)
La Timișoara, însă, situația se prezenta cu totul altfel. Miile de morți, despre care raportaseră dezinformatorii rafinați și martorii binevoitori nu existaseră niciodată. În schimb jocul macabru al prelucrării ulterioare a evenimentelor continua neabătut. În noaptea spre 19 decembrie, la institutul de medicină legală al spitalului județean către orele două, maiorul de securitate împreună cu mai mulți colegi și milițieni inspectau cele 53 de cadavre, care fuseseră depuse în spații cu sistemul de răcire defect. Dintre acestea, 13 fuseseră deja identificate de familii și li se puseseră tăblițe de identificare.
Alți patruzeci aveau doar un număr pe tăblița de la gît, deoarece dr. Milan Dressler, șeful adjunct al secției, nu avusese timpul să procedeze la identificare. Corpodeanu dispuse atunci ca acești 40 de morți neidentificați să fie încărcați într-un camion și duși chiar în noaptea aceea la București, unde au fost arși la crematoriu.
Tot acolo au ajuns și cele patru cadavre de la spitalul nr. 2 care au fost furate de securiști în aceeași noapte de la morga cu mult mai mică a spitalului nr. 2. Femeile și tinerii care de dimineață vegheaseră în fața spitalului seara tîrziu plecaseră spre casă, întrucît în centrul orașului începuseră deja din nou tulburările.¹⁹ (¹⁹ Convorbiri cu doctorii Dressler și Babușceac în aprilie 1990.)
Redactorul de serviciu îl rugă pe necunoscutul interlocutor să-și prezinte impresiile chiar în acea seară într-o convorbire telefonică „în direct” de la Timișoara, ascultătorilor emisiunii „Zeit im Bild 2”. „Vom încerca să vă contactăm noi”, încheie redactorul. Celălalt deveni atunci circumspect: „Eu nu pot fi contactat, zise el, căci vorbesc de la telefonul particular al unui membru al securității, care s-a detașat de șefii săi”.
Nu pot face precizări asupra persoanei, continuă el foarte convingător, căci m-aș pune și pe mine și pe el în pericol, cunoscînd situația tensionată din România. Se conveni ca necunoscutul care-și dăduse și vîrsta: 42 de ani, să revină la telefon în aceeași seară.¹³ (¹³ S-au luat mai multe interviuri unor reporteri ai televiziunii austriece ORF în aprilie 1990.)
Pînă în acel moment agențiile internaționale nu relataseră decît vag despre tulburările de la Timișoara. La 17 decembrie, cînd se trăsese pentru prima oară în oraș, doar ziarul vest-german Die Welt publicase o notă despre preconizata mutare forțată a pastorului Tökes și prima manifestație din fața casei acestuia. Ziarul obținuse aceste informații de la un român din exil, din Berlinul occidental. Situația se schimbase, însă, radical în ziua plecării lui Ceaușescu spre Iran, la 18 decembrie. Atunci vestul fusese deodată literalmente inundat cu știri. Martori din Ungaria povesteau presei că soldați cu baionetele la armă îi atacaseră pe demonstranți. „Tancurile blocau străzile” relatau la intrarea în Cehoslovacia persoane care se întorceau acasă din România. Agenția maghiară de știri MTI anunța că și la Arad izbucniseră tulburări. Deoarece în dimineața de duminică legăturile telefonice dintre orașul în revoltă și vest fuseseră întrerupte, jurnaliștii din întreaga Europă așteptau zadarnic sosirea unor știri veridice.
În plus, regimul, deja izolat, decretase practic închiderea totală a granițelor. Cetățenilor austrieci nu li se permitea nici măcar tranzitarea, deși pentru ei nu exista obligativitatea vizei.
Agenția iugoslavă Tanjug anunța și ea alarmată că românii închiseseră punctul de frontieră Vatina.
Cu toate aceste interdicții, în ziua următoare, 19 decembrie, asupra vestului se revărsă un nou val de știri, care de care mai înfiorătoare. Astfel, doi studenți sirieni, care își făceau practica medicală la un spital din Timișoara, istoriseau cum văzuseră mii de morți aduși la morga spitalului. Un român de origine ungară povesti că văzuse o gravidă adusă la spital cu o împunsătură de baionetă în burtă, în timp ce niște studenți greci de la stomatologie se întorseseră de la Timișoara cu știrea că trei copii ar fi fost călcați de blindate.¹⁵ (¹⁵ Vezi agenția DPA – Deutsche Pressenagentur din 19 decembrie 1989.)
Majoritatea știrilor proveneau, ori de la agențiile est-europene, ori de la românii din exil, care de la domiciliile lor din străinătate își ofereau serviciile. Astfel, în Germania de est, foști supuși ai lui Ceaușescu, acum emigrați, relatau convigător despre gozăviile de la Timișoara. Agenția iugoslavă de știri Tanjug transmitea continuu numeroase știri înspăimîntătoare, ca și mass-media din Ungaria.
Din toată această avalanșă de informații, care se revărsa asupra vestului în preajma sărbătorilor Crăciunului, se putea totuși deduce o concluzie: că întregul bloc răsăritean, inclusiv securitatea, se coalizase împotriva lui Ceaușescu.
Ca și alte servicii secrete, securitatea dispunea de o secție destinată exclusiv depistării activității dușmanului în țara noastră. Aceasta era CIE – centrul de informații externe, care pe de o parte se ocupa cu obținerea informațiilor, pe de alta cu contrapropaganda. În cadrul centrului erau șase servicii, unul pentru fiecare continent, de la Europa pînă la Australia.
În timp ce pentru majoritatea știrilor false nu s-a putut depista o sursă comună, în două cazuri concrete s-a întrevăzut amprenta întunecoasă a „organelor”. Unul din cazuri era Beckmann, pretinsul om de afaceri austriac care, cu ajutorul securității, putuse plasa în occident o știre de groază. În celălalt era implicat postul de radio „Europa liberă”.
După cum promisese, „Gerald Beckmann” telefonă, puțin înainte de orele 22, la ORF – radioteleviziunea austriacă. Peste cîteva minute urma să înceapă emisiunea zilnică de știri, „Zeit im Bild 2”, care în acea zi era axată pe situația de la Timișoara. Cu răbdare, Beckmann așteptă cîteva clipe, pînă cînd moderatorul Elmar Oberhauser, făcîndu-i legătura cu studioul, îl rugă să-și spună impresiile. Cu agitație crescîndă, Beckmann relată, că chiar în acea clipă, trupe de jefuitori roiau prin oraș și că centrul orașului ar fi complet distrus. Cifra de mii de morți, care sosise pe masa redacției prin intermediul agențiilor de știri, a fost considerată de omul de afaceri ca fiind mult minimalizată. „Aici se întîmplă lucruri” pe care cu greu le-a putut descrie, îi avertiza el pe ascultători. Camioane întregi încărcate cu metri cubi de cadavre – nu știu cum să mă exprim altfel – sînt transportate, după cum se spune, la gropi comune, altele sînt incinerate sau înmormîntate.
Beckmann recunoscu chiar în cursul emisiunii, că vorbea pe unul din circuitele securității de tristă faimă și că se afla chiar în vizuina leilor. Această organizație atotputernică, murmură el ca pentru sine, se află în plină descompunere.¹⁷ (¹⁷ Vezi emisiunea televiziunii austriece ORF „Actualitatea în imagini 2” din seara zilei de 19 decembrie 1989.)
Convorbirea fu însă deodată întreruptă, înainte ca să poată fi trecută înapoi la regie. Acest Beckmann, care își permisese să tune și să fulgere împotriva conducătorului pe un circuit telefonic aparținînd vigilentei securități și care oficial nici măcar nu exista, nu a mai revenit niciodată la radioteleviziunea austriacă. El nu a fost de găsit.
În schimb, declarațiile sale dramatice apăreau a doua zi în relatările mai multe agenții și ziare; acest austriac de împrumut era considerat în acele momente de confuzie ca un martor credibil.
Cel de-al doilea caz a făcut și mai mare vîlvă. El începu printr-un telefon dat la redacția postului american de radio Europa liberă, în dimineața zilei de 19 decembrie. Un necunoscut anunță că vorbește chiar din clădirea comitetului central și că avea în mîini o notă ultrasecretă a securității transmisă Elenei Ceaușescu sub numele de cod „E 2”. În acest raport confidențial, spunea cel care sunase, se dădeau cifrele reale ale victimelor mișcărilor revoluționare de la Timișoara, anume: 4632 de morți, 1282 de răniți, 13214 arestați și 7613 dușmani ai regimului, care fuseseră condamnați la moarte. Radio Europa liberă a ezitat și nu a dat publicității aceste informații.
Două zile mai tîrziu însă, un „martor ocular” declară la televiziunea maghiară că într-o groapă comună din Timișoara se descoperiseră 4630 de morți. Mica diferență față de nota secretă către E 2 era doar de 2 victime.
Urmă o informație „sigură” a agenției Tanjug, care se referea la o sursă din Timișoara, și care vorbea de „4632 de morți”, cifra inițială din presupusa notă secretă.
Ceea ce părea curios la această știre pe de-a-ntregul inventată și difuzată în străinătate era că ea provenea, în mod evident, de la o „sursă bine informată”. Numai cei din interiorul departamentului cu pricina puteau ști că șeful securității, un protejat al Elenei Ceaușescu, o informase direct pe prima doamnă a țării.¹⁸ (¹⁸ Conform convorbirii telefonice cu Vlad Munteanu și Șerban Orăscu de la radio Europa liberă – München, precum și conform ziarului Libération – Paris, din 4 aprilie 1990. Revoluția din Cehoslovacia fusese însoțită de o campanie de dezinformare asemănătoare: așa-zisa moarte a unui oarecare Schmidt la 17 noiembrie 1989, se dovedise o „bombă” fără temei după concluziile unei anchete – dispusă de președintele Václav Havel – în spatele acestei manipulări s-ar fi putut ascunde KGB-ul, căci candidatul Moscovei pentru postul de președinte nu era Havel, ci Stenek Mlynar, un coleg de studii al lui Gorbaciov. Vezi și documentarea din primăvara lui 1990 a BBC – British Broadcasting Corporation, Londra.)
La Timișoara, însă, situația se prezenta cu totul altfel. Miile de morți, despre care raportaseră dezinformatorii rafinați și martorii binevoitori nu existaseră niciodată. În schimb jocul macabru al prelucrării ulterioare a evenimentelor continua neabătut. În noaptea spre 19 decembrie, la institutul de medicină legală al spitalului județean către orele două, maiorul de securitate împreună cu mai mulți colegi și milițieni inspectau cele 53 de cadavre, care fuseseră depuse în spații cu sistemul de răcire defect. Dintre acestea, 13 fuseseră deja identificate de familii și li se puseseră tăblițe de identificare.
Alți patruzeci aveau doar un număr pe tăblița de la gît, deoarece dr. Milan Dressler, șeful adjunct al secției, nu avusese timpul să procedeze la identificare. Corpodeanu dispuse atunci ca acești 40 de morți neidentificați să fie încărcați într-un camion și duși chiar în noaptea aceea la București, unde au fost arși la crematoriu.
Tot acolo au ajuns și cele patru cadavre de la spitalul nr. 2 care au fost furate de securiști în aceeași noapte de la morga cu mult mai mică a spitalului nr. 2. Femeile și tinerii care de dimineață vegheaseră în fața spitalului seara tîrziu plecaseră spre casă, întrucît în centrul orașului începuseră deja din nou tulburările.¹⁹ (¹⁹ Convorbiri cu doctorii Dressler și Babușceac în aprilie 1990.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu