Structura securității (pînă la 22 decembrie 1989)

Ministerul de interne - MI

Departamentul securității statului - DSS

- Inspectoratul general al miliției

- Comandamentul pompierilor

- Comandamentul trupelor DSS

- Direcția anchetelor penale 

- Departamentul pașapoarte

- Departamentul cadre, personal, învățămînt

- Centrul de informații externe - CIE

Comandanți

1973 - 1978 general Tudor Postelnicu

1978 - 1989 general Iulian Vlad

Direcția 1 (serviciul de securitate internă)

Personal: cca. 1500 de ofițeri

Comandant 1989: colonel Gheorghe Rațiu

Serviciul 1: supravegherea partidelor burgheze, a foștilor condamnați, a organizațiilor subversive

Serviciul 2: minorități: germani, unguri, evrei

Serviciul 3: dizidenți și frontieriști

Serviciul 4: dizidență religioasă

Serviciul 5: subversiunea în artă și cultură

Serviciul 6: subversiunea în învățămînt, sport, justiție, cercetare, inclusiv studenții străini

Serviciul 7: valorificarea informațiilor

Direcția 2 (spionaj economic)

Personal: cca. 1200 ofițeri

Comandant 1989: general Emil Macri

Sarcini: spionajul economic

Servicii: total 12

Direcția 3 (contraspionaj)

Cca. 900 de ofițeri, în total 16 servicii, împărțite pe regiuni: 

- SUA

- Anglia și Canada

- Portugalia, Spania, Italia și Franța

- Belgia, Danemarca, Luxemburg, Suedia, Norvegia, Finlanda și Olanda

- Grecia, Turcia, Cipru

- țările arabe

- Germania și Austria

Direcția 4 (spionaj militar)
Personal: cca. 3000 de ofițeri
Comandant 1989: general Aurel Mortoiu
Personalul era împărțit în servicii pe categorii de forțe armate și pe armate

Direcția 5 (pază și protecție demnitari)
Personal: cca. 500 de ofițeri
Comandant 1989: general Marin Neagoe
Sarcini: paza personală și de palat
Serviciul 1: paza de corp, secția 1 pentru Nicolae, secția 2 pentru Elena
Serviciul 2: paza de corp, secția 1 pentru membrii biroului politic, secția 2 pentru oaspeții de stat
Serviciul 3: serviciul tehnic
Serviciul 4: informații
Serviciul 5: informații
Serviciul 6: oficial, desființat de 10 ani. În realitate, unitate specială pentru cazuri de necesitate (atentate etc.)
Serviciul 7: transport
Serviciul 8: paza palatelor și reședințelor

Direcția 6 (investigații)
Personal: cca. 50 deposturi, încadrate pe jumătate cu ofițeri
Sarcini: întocmirea de cercetări speciale. Rapoartele acestei direcții se supuneau direct lui Ceaușescu

Direcția 7 (serviciul tehnic)
Supravegherea convorbirilor telefonice și a corespondenței și instalarea echipamentelor de ascultare

Direcția 8 (serviciul filaj)
Urmărire și cercetări suplimentare

Direcția 9 (trupe de comando)
În total 34 de batalioane amplasate în toată țara. În realitate mai existau încă 4 batalioane independente la Bistrița, Buzău, Slatina și Ploiești. În 1989 trupele erau conduse de generalul Ghiță. Generalul Iulian Vlad, în acel moment șeful securității, avea însă în orice clipă acces la toate unitățile.

USLA - unități speciale de luptă antiteroristă
Cca. 1200-1300 de luptători antitero care, printre altele, asigurau paza ambasadelor, avioanelor și navelor maritime. USLA  dispunea și de o mică grupă de intervenție. Ultimul comandant (1989): colonel Gheorghe Ardelean. 

Unitatea specială 0620
Sarcini: contraspionajul în miliție și securitate
Localitatea de staționare: Buzău

Unitatea specială 0110 
Sarcini: supravegherea dizidenților din interiorul partidului susctați de conlucrare cu KGB sau cu serviciul secret ungar

Unitatea specială 0195
Sarcini: supravegherea ofițerilor CIE din străinătate și a personalului ambasadelor române

CIE - centrul de informații externe
Personal cca. 800 de ofițeri
Comandant: ministru adjunct la interne
Sarcini: culegerea de informații din toată lumea
Împărțit în mai multe direcții pe criteriul geografic: Europa, America, Asia, Africa și Australia; emigranți români
Un serviciu special era AVS - aport valutar special - creare de fond valutar în străinătate
Sprijinirea activităților speciale

CI - contrainformații
Sarcini: se ocupa cu contrapropaganda 
Întregul departament al securității statului avea după aprecieri, între 10000 și 20000 de salariați dintre care cei mai mulți erau ofițeri formați la școala de securitate de la Băneasa

Reîntoarcerea securității

Serviciul siguranței statului, care timp de patruzeci de ani ținuse națiunea română sub teroare, supraviețuise fără nici o zgîrietură „revoluției”, pe care, după cum s-a văzut, o dezlănțuise și o condusese.
Încă în toiul luptelor, la 24 decembrie, direcția a 5-a, cea a pazei personale a Ceaușeștilor, fusese reactivată, iar o săptămînă mai tîrziu, aproape 4000 de angajați își reluaseră lucrul. După două luni de restructurări, timp în care mulți securiști de rang înalt fie se dăduseră la fund în occident, fie se camuflaseră ca „refugiați” la dușmanul de clasă, aparatul securității era intact, avînd o conducere nouă care părea neîmpovărată de trecut.⁸ (⁸ Securiștii aflați în străinătate primiseră la sfîrșitul lui decembrie ordinul să stea în banca lor, în așteptarea unor noi dispoziții. Mai ales în cursul lunii ianuarie mulți securiști de rang înalt sosiseră în vest, dar, începînd din aprilie, dispăruseră din nou.)
Fostul șef suprem, Iulian Vlad, fusese arestat definitiv la 31 decembrie, după repetate destituiri. (În timp ce în unele procese, ca cel de la Timișoara, erau judecați foști generali, ca Emil Macri, fostul șef al direcției a 2-a și Ion Coman, Iulian Vlad fusese adus în fața instanței de-abia la 10 septembrie. Vezi agenția AFP, Paris, din 10 septembrie 1990.)
Noul conducător al navei era acum - după cum era de așteptat - Măgureanu. Cu obișnuita sa discreție, amicul lui Iliescu începuse, încă din primele zile ale lui ianuarie, să lucreze la restructurarea aparatului în care activase douăzeci de ani. Pe de o parte, cele șase direcții, care avuseseră subunități în toate județele, au fost reorganizate, iar altele trecuseră direct în subordinea centralei. În fond totul rămăsese ca înainte.
Inspectoratul general al miliției, care prin moartea misterioasă a generalului Nuță fusese lăsat fără sprijin, a devenit un „punct de greutate” strîns legat de securitate. CID-ul (centrul de informare și documentare), care în timpul lui Ceaușescu stocase informații despre spioni și opoziționiști, fusese transferat din piața Palatului în birourile nou-botezatului inspectorat general al poliției din strada Eforie. Ca succesor al lui Nuță și șef al IGP a fost numit generalul Corneliu Diamandescu, un prieten al lui Măgureanu.
La 21 martie 1990, se născuse urmașul oficial al securității, serviciul român de informații. Noul lui șef se putea acum prezenta oficialității românești, după ce terminase cu succes reorganizarea serviciului. Într-un comunicat, Măgureanu declară fără jenă că în atribuțiile „serviciului” nu mai intra spionarea populației. „Noi sîntem acum un serviciu secret, cum există în toate democrațiile” spusese proaspătul director. Dar, în realitate sri prin atribuții și prin majoritatea personalului, era identic fostei securități.
- Colonelul Mihai Stan, sub Ceaușescu, fost comandant adjunct al direcției a 2-a, devenise adjunctul lui Măgureanu.
- Ministru al comerțului exterior era acum securistul Nicolae M. Nicolae. Chiar dacă acesta fusese nevoit să se retragă în urma unui protest public, ministerul a rămas în mîinile fostei securități, continuînd să coordoneze rețeaua comercială vastă a acestuia. Beneficiile firmelor rentabile, conduse și ele de foști securiști, intrau de acum în fondurile sri.
- Contabilul-șef de mare încredere, care ținuse conturile de milioane de dolari, Gheorghe Crăiniceanu, era acum numit director al băncii române de comerț exterior.¹º (¹º Vezi săptămînalul L'Evénement du Jeudi din 5 iulie 1990.)
- Securistul Barbonea, care la 21 decembrie tulburase prima cuvîntare a lui Ceauşescu, a devenit consilierul lui Iliescu.
- Ofiţerul securist Paul Jerbas preluase paza dosarelor securității.¹¹ (¹¹ Într-un interviu din mai 1990, Brucan spunea că era singurul care reușise să-și scoată dosarul personal din ghearele securității.)
- Interpretul personal al lui Ceaușescu, Constantin Gîrbea, deveni purtător de cuvînt al ministerului de externe, deși era un potențial membru al fostei securități.
- Majoritatea diplomaților fuseseră rotiți, dar nici unul destituit.¹² (¹² Ion Gorița, fostul șef adjunct al secției a 4-a Asia sub Ceaușescu, fusese acum avansat șeful direcției a 2-a Europa. Fostul ministru adjunct la externe, Constantin Oancea, care, timp de nouă ani fusese ambasador la Bonn, era acum transferat la Berna. Cumnatul lui Ilie Ceaușescu, Ilie Simion, fost secretar adjunct cu propaganda în minister, devenise directorul filialei UNESCO din București. Numeroși activiști, ca Ion Mina, fost membru al direcției protocolului în comitetul central, au fost transferați la externe. Stanciu Brăescu, fostul șef al cabinetului secretariatului cc, era și el acum n ministerul de externe. Vezi și săptămînalul L'Express, Paris, din mai 1990.)
Demonstrînd cît de strîns sînt legate între ele „frontul” și securitatea după revoluția manipulată, evenimentele din iunie au demonstrat în același timp și toleranța crasă de luni de zile a occidentului. Telefoanele erau din nou ascultate încă din perioada campaniei electorale, opoziționiștii erau brutalizați și presa locală era manipulată.
Chiar și armata, care, contribuise la căderea dictaturii trecute, era acum din nou neclintită în mîinile noului serviciu. La mijlocul lui februarie 1990, generalul Stănculescu preluase postul lui Militaru. Cînd, în primăvara lui 1990 a vrut să creeze un serviciu propriu de contraspionaj militar pentru a scăpa de sub tutela direcției a 4-a el a fost refuzat. În timp ce în armată grupuri de ofițeri se pronunțaseră pentru democratizare, ea continua să fie ferm supravegheată de nou-reorganizata direcție a 4-a, care acum avea 6 servicii în loc de 15.¹³ (¹³ Încă de la conferința de presă de la 21 februarie 1990, generalul Stănculescu anunțase că cei 437 de membri ai direcției a 5-a fuseseră scoși la pensie. „Au fost scoși la pensie - spunea generalul - 7139 de ofițeri de securitate”. Citat din Le Monde, din 21 februarie 1990.
Între timp direcția a 4-a a preluat din nou supravegherea ambasadorilor occidentali, ca și sub Ceaușescu. Maiorul Gabriel Stănescu, care în timpul dictaturii se ocupase de ambasada SUA, lucrează în aceeași funcție.)
După cîteva minute scurte de spaimă în decembrie, numeroși securiști incorigibili au revenit avizi în securitate. Chiar și neînsemnatul maior David, care la sfîrșitul lui ianuarie fusese achitat de acuzația de terorism, de către un tribunal militar, fiind absolvit de orice vină, chiar și el spera să fie reangajat. Și a fost.

„Puterea neagră”

La mijlocul lunii iunie 1990 sosiseră pentru a treia oară în capitală mii de mineri. De data aceasta, ei au terorizat toți locuitorii capitalei, de la opoziția politică și pînă la ultimul trecător nevinovat. Piața Universității, locul simbolic al atîtor proteste anticomuniste, fusese realmente ocupat de hoarde gălăcioase. Cine îndrăznea să se apropie de acești muncitori înarmați cu bîte era bătut pînă la sînge. „Acum strigă ‹‹trăiască Iliescu›› urlau acești oameni cu fețele înnegrite la victimele lor căzute la pămînt și abia putîndu-se mișca”. În timp ce armata și poliția, fosta miliție, nu interveneau nicăieri, aceste comandouri controlau chiar și buletinele și ridicau bariere pe străzi. Cele mai multe victime ale terorii de pe străzi erau arestate fără multă vorbă de proletarii dezlănțuiți. Pe străzile laterale așteptau dubele trupelor de securitate care preluau într-o liniște deplină siluetele snopite în bătaie. După sosirea minerilor, în dimineața zilei de 14 iunie, la orele 5, în București, aceștia luaseră cu asalt mai întîi facultatea de arhitectură, unde luaseră la bătaie zeci de studenți, printre care se afla și șeful „ligii studenților”, Marian Munteanu, iar cu fetele se purtaseră indecent. Mobilierul din ateliere fusese făcut țăndări.
Alte comandouri atacaseră sediile partidelor de opoziție, unde au distrus totul, de la mașini de scris la telefoane. Un alt grup a ocupat redacția ziarului „România liberă”, o publicație antiguvernamentală, pentru a-i împiedica apariția. Redactorul-șef Uncu și colegul său, Creangă, ambii opozanți ai lui Ceaușescu, au fost nevoiți să se ascundă în subsol pentru a fi în siguranță.
A fost de asemenea „căutat” electricianul Nica, acesta abia putînd să se ascundă. După arestarea sa din timpul revoluției și după ce fusese imediat pus în libertate, Nica înființase partidul liber democrat. Ca membru al parlamentului provizoriu îl atacase deschis în mod repetat pe Iliescu și acesta nu-l iertase.⁶ (⁶ Nica Leon, care pînă la alegeri fusese deputat în „consiliul provizoriu de uniune națională”, la sfîrșitul lui iunie a fost acuzat, împreună cu liderul studenților, Marian Munteanu, că ar fi fost organizatorii „puciului extremei drepte”.) Teroarea celor două zile fusese condusă și plătită din nou de „frontul salvării naționale”. Deja atotputernicul partid angajase chiar numeroși „adepți” ai săi ca ghizi ai bătăușilor din provincie care nu cunoșteau locurile. Printre ei se afla și profesoara Daniela Popescu.
Tînăra se înscrisese, după zilele revoluției, - în care avusese o activitate atît de rodnică - în frontul salvării naționale, la insistențele mamei ei. Puterea îi asigurase un post la unul din ziarele locale pe care le preluase tot de la partidul comunist. De aceea cu greu ar fi putut refuza cînd a primit „ordinul de luptă”. Două zile și două nopți le stătuse la dispoziție celor aproape 80 de mineri, conducîndu-i la adresele adversarilor lui Iliescu. „Frontul” se îngijise de cheltuieli, de cazarea în uriașul palat din piața Scînteii inclusiv de asigurarea cu băuturi tari.
În după-amiaza zilei de 15 iunie președintele Iliescu, care justificase strigătul de ajutor printr-o posibilă amenințare a unui „periculos puci al extremei drepte”, s-a prezentat celor care îl ajutaseră. Le-a mulțumit în mod solemn pentru implicarea lor totală. Apoi comandourile au fost trimise înapoi la Tîrgu-Jiu pe cheltuiala statului.
Că reformistul comunist și preșdintele desemnat chiar înainte de a fi instalat în funcție nu voia să respecte regulile jocului democratic și că voia să-și consolideze puterea printr-un truc rafinat a fost evident pentru populație cu două zile inainte. În timpul evacuării brutale a pieții Universității, unde săptămîni la rînd tînăra opoziție manifestase, într-o tabără de corturi împotriva guvernului, poliția bătuse și făcuse arestări fără vreun avertisment prealabil.
În dimineața ce urmă acestei manifestări a terorii perfecte, cîteva grupuri neînsemante de demonstranți protestaseră în centrul capitalei. Din nou dispăruseră forțele de ordine, lăsîndu-le terenul liber acestor obscuri huligani, care dăduseră foc mai multor mașini ale poliției care rămăseseră nesupravegheate în piața Universității, dar și ministerului de interne din Calea Victoriei, de obicei aflat sub pază strașnică. Cîteva ore mai tîrziu, o coloană de manifestanți antiguvernamentali porni spre televiziune, dar aceștia erau manipulați de provocatori bine pregătiți. Studenții și elevii demonstrau pașnic. Cu toate acestea pe puntea de legătură din sticlă dintre cele două clădiri ale televiziunii așteptau deja mulți oameni. Militarii și poliția priveau din nou total liniștiți la siluetele solide care spărgeau geamurile cu lovituri bine țintite: în totalitate după modelul vechii securități.⁷ (⁷ Televiziunea română liberă fusese cooptată și ea în timpul terorii minerilor și denunța pe toți adversarii lui Iliescu după vechiul model stalinist.)

Sfîrșitul unei iluzii

Noul clan
Prima manevră diversionistă evidentă a frontului a avut loc la 12 ianuarie 1990, la nici două săptămîni după încheierea revoltei manipulate. La București, avusese loc o demonstrație la care vorbitori mînioși acuzaseră noul guvern că nu-și îndeplinise nici una din promisiunile făcute. Cu durere în suflet, frontul anunțase chiar în aceeași seară, dizolvarea partidului comunist, dar își însușise îndată și fondurile acestuia, evaluate la mai multe milioane de dolari. Întrucît în timpul revoluției noua putere preluase deja toate „organizațiile locale”, care, conform vechiului regim, erau în întregime comuniste, frontul a devenit automat succesorul partidului unic care nu mai putea fi menținut.¹ (¹ La 12 ianuarie 1990, partidul comunist fusese dizolvat și patrimoniul său confiscat. În ziua următoare, însă, partidul comunist fusese din nou acceptat, în schimb averea îi rămase în mîna guvernului provizoriu. Evaluarea acestei averi, fusese imposibil de calculat întrucît în sistemul comunist statul și partidul erau strîns legate între ele.)
La început fuseseră aranjați în posturi bune cei din cercul intim, printre care comuniștii Roman și Militaru. În săptămînile ce urmaseră se puseseră în mișcare cei din linia a doua: Marțian, vechiul stalinist care condusese cu succes telerevoluția, fusese răsplătit cu funcția de secretar al comitetului executiv al consiliului frontului. Ion Petru fost secretar al cc al pcr pentru problemele tineretului, devenise decan al universității din București, iar secretarul județean de partid de la Iași, Surdu era acum ministru adjunct al agriculturii.² (² La presiunile opoziției politice organizate - vechile partide - fusese creat, la mijlocul lui februarie, consiliul provizoriu de uniune națională, care urma să preia, pînă la alegerile din luna mai, rolul parlamentului. Din cei 225 de membri ai săi, jumătate erau activiști ai frontului, cealaltă jumătate fiind împărțită între reprezentanții opoziției. Vezi și ziarul „Le Monde”, din 28 februarie 1990.)
Pe cînd noii deținători ai puterii negau orice legătură cu fostul partid comunist, partidele din opoziția democratică simțeau, la cele mai mărunte pretenții, folosirea vechilor metode de dominare. La sfîrșitul lunii ianuarie, sute de mii de manifestanți ieșiseră pe marile bulevarde, protestînd împotriva comunismului. Iliescu a dat ordin să fie aduși minerii din bazinul Tîrgu-Jiu în capitală. Ca prim avertisment, aceștia făcură țăndări sediul partidului național țărănesc. În prealabil noul președinte îi ademenise pe proletarii scandalagii printr-o manevră abilă, acordîndu-le creșteri salariale considerabile, norme de hrană sporite și reducerea zilei de lucru.³ (³ În primăvara anului 1977 izbucniseră mai multe greve la minele din Tîrgu-Jiu, securitatea izolînd complet județul și începînd o masivă campanie de oprimare. În mine fuseseră infiltrați numeroși securiști care nu dispăruseră nici după revoluție și care, probabil, au participat cu competență la acțiunile din București. Nu degeaba poporul îi numea „mineri ai ministerului de interne”.)
Acești muncitori din subteran care munceau din răsputeri răbdaseră din greu, mai ales sub Ceaușescu.
La 18 februarie, o lună și jumătate după luarea puterii, pretinșii adversari ai lui Iliescu au luat cu asalt noul sediu al guvernului din piața Victoriei. Ca urmare guvernul a decretat limitarea dreptului la demonstrații. În ziua următoare, minerii, cu chipurile lor înnegrite de praf erau din nou conduși în capitală.
În săptămînile decisive de dinainte de alegerile libere, care fuseseră amînate cu o lună, teroarea ascunsă a devenit o teroare pe față. Tuturor partidelor din opoziție - de la liberali pînă la țărăniști - le era împiedicat accesul la mass-media printr-o lege din timpul dictaturii care prevedea că televiziunea și radioul erau supuse controlului prezidențial. În plus, în întreaga țară (capitală, orașe, comune) fanatici aflați în slujba noii puteri se luau sistematic la bătaie în timpul manifetărilor partidelor din opoziție. Manipularea populației și falsificarea rezultatelor prin speculațiile abile ale personalului școlit al frontului și-au arătat roadele din plin: 66% din voturi pentru front și 85% pentru Iliescu. Rezultatele surprinzător de mari au transformat bucuria în penibil.

Revenirea „frontului”

Între timp, în ziua reluării protestului împotriva comunismului, la fostul minister de externe din piața Victorie avusese loc prima ședință plenară a frontului. Se adusese la cunoștință, cu această ocazie,înființarea unui consiliu provizoriu, adică a unui guvern de tranziție. Președinte fusese desemnat Ion Iliescu.
Conferențiarul Petre Roman avansase fulgerător în postul de prim-ministru. Militaru rămăsese ministrul apărării, iar Stănculescu, care, prin participarea la procesul lui Ceaușescu, optase public pentru front, deveni ministrul economiei. Cu numirea generalului Mihai Chițac ca ministru de interne și a căpitanului Mihai Lupoi ca ministru al turismului „frontul” își adusese surprinzător de mulți militari în guvern, probabil cu intenția de a alunga neliniștea armatei.³ (³ După mai multe divergențe politice cu Roman, Mihai Lupoi fusese destituit din postul lui, în februarie 1990, iar în iulie a cerut azil politic în Elveția, în urma mai multor tentative de asasinat împotriva lui.) Dar în același timp a fost numit și Gelu Voican Voiculescu vice-președinte cu responsabilități în domeniul securității și problemelor militare.

Pe criticii săi mai virulenți Iliescu îi amăgi cu posturi înalte. Îl numi pe Dumitru Mazilu, a cărui tentativă de a forma un nou guvern fusese strivită în fașă de oamenii frontului, ca al doilea viceprim-ministru.⁴ (⁴ Mazilu părăsise guvernul la mijlocul lui ianuarie 1990.)
Muncitorului Iosif din partidul democrat i se promisese un loc în viitorul parlament. Pentru a-și demonstra concepțiile democratice, noul președinte adună în jurul său inamici integri ai lui Ceaușescu: invită la festivitatea primei întruniri a frontului salvării pe mai mulți reprezentanți ai studenților. Și Laszlo Tökes, care-și petrecuse zilele revoluției, sub oblăduirea armatei, la Mineu, unde fusese exilat, fusese invitat să participe. Andrei Pleșu, care criticase și el regimul, fusese numit ministrul culturii, iar Mircea Dinescu, se alătură, benevol puterii, convins fiind de bunele intenții ale lui Iliescu.
În timp ce grupul eterogen de comuniști și democrați se pregătea să guverneze această țară împovărată de o dictatură nemiloasă și de răsturnarea ei sîngeroasă, noul conducător promitea că va interzice vechiul partid comunist și că va lăsa securitatea sub comanda armatei. De asemenea asigurase pe toți că soluția „frontului” era doar tranzitorie și nu era încă sigur dacă acesta se va prezenta la viitoarele alegeri, stabilite pentru luna aprilie.⁵ (⁵ Vezi interviul cu Iliescu transmis la ORF - radioteleviziunea austriacă -, în ziua de 26 decembrie 1989.)
Noua Românie, care își cucerise libertatea cu prețul, prea mare, al sîngelui fusese atunci sprijinită cu vorba și cu fapta de întreaga lume, chiar dacă sacrificile umane nu fuseseră - cum afirma frontul - de 64000 de victime, ci de circa o mie.⁶ (⁶ După revoluție, procurorul general Robu comunicase cifrele definitive ale victimelor: 1035 de morți și 2198 de răniți. Vezi „Dimineața” din mai 1990.)
Încă de la 22 decembrie, la cîteva ceasuri de la izbucnirea luptelor, pe aeroportul Otopeni aterizaseră două avioane ale Crucii Roșii Internaționale, care aduseseră șase tone de medicamente. Din cauza luptelor crîncene acestea rămăseseră timp de două zile blocate în clădirea aeroportului.⁷ (⁷ La Otopeni, unități ale armatei se angajaseră într-o bătălie cu elevii-ofițeri de la școala de securitate Băneasa, care fuseseră aduși de acolo, pentru a lupta contra „teroriștilor”. La această tragică angajare fuseseră 30 de morți și mulți răniți, iar aeroportul fusese închis timp de trei zile.)
În schimb, la 23 decembrie, sosiseră la București, pe cale rutieră, 30 de tone de medicamente donate de Crucea Roșie Britanică. Ele fuseseră dirijate la Constanța și Craiova și distribuite acolo.
Din Elveția se aduseseră 27 de tone de îmbrăcăminte, 1700 de pături de lînă, precum și 10 tone de lapte praf și diverse alimente. Austria trimisese spre București o coloană de mașini, precum și cîteva săli de operație complet echipate, iar de la Bonn veniseră două avioane militare cu medicamente. Și Olanda fusese prezentă cu 27 de tone de diferite bunuri.⁸ (⁸ Mai multe guverne occidentale, printre care ale Germaniei și Franței, oferiseră unitățile lor antiteroriste conducerii de la București. Membri ai GSG-9, cunoscuta unitate germană, așteptaseră la frontiera româno-ungară, în timp ce unitatea franceză GIGN staționase la Ruse, la granița cu Bulgaria. O altă subunitate preluase paza ambasadei franceze din strada Biserica Amzei. Personalul ambasadei SUA, însă, fusese evacuat în cea mai mare parte pe 24 decembrie.)
De la Moscova, vecinul prieten, se aduseseră ajutoare medicale, mai întîi cu camioanele, care trecuseră frontiera din Basarabia, apoi, după redeschiderea aeroporturilor, cu avioanele. Prin restabilirea livrărilor de petrol, gaze și energie electrică, marele vecin demonstra strînsa sa solidaritate cu noul regim, care dorea să meargă pe o cale nouă „între capitalism și socialism”.⁹ (⁹ Pînă la începutul lui februarie 1990 uniunea sovietică livrase României 22 de milioane mc produse petroliere și 5,65 miliarde kilowați energie electrică. După informațiile ambasadei sovietice, principala problemă fusese transportul. Un exponent al ambasadei declarase, că uniunea sovietică era pregătită să sprijine nelimitat „frontul”.)

Adio comunism?

Noi nu am luptat doar împotriva lui!

La 26 decembrie, doar patru zile după începerea rebeliunii, în clădirea comitetului central, care acum semăna cu o tabără militară, în jurul căreia s-ar fi dus lupte grele și îndelungate, fusese înființat partidul democrat. Unul dintre purtătorii săi de cuvînt era muncitorul Dan Iosif.
Acest veritabil proletar de 35 de ani, cu o față parcă dăltuită în piatră , se aflase în acele zile de mai multe ori în primele rînduri, cu un curaj extraordinar. Fusese prezent la primele proteste deschise împotriva lui Ceaușescu. Se anunțase apoi ca voluntar pentru apărarea clădirii partidului. Iosif îi criticase aspru pe succesorii dictatorului, frontul salvării naționale. „Noi nu am luptat numai împotriva tiranului”, confirmase și Viorel Crăciun, un alt fruntaș al noului partid care se ridicase împotriva grupului lui Iliescu. Această declarație stîrnise puternice aplauze în cabinetul unu, fostul birou al conducătorului, în care studenții și muncitorii prezenți voiau să continue lupta „pînă cînd și comunismul va fi dus la groapă”, cum se exprimase un tînăr revoluționar.

Pînă la atingerea acestui țel comitetul central va trebui să rămînă ocupat, hotărîseră fondatorii partidului democrat. Ca și cînd ar fi vrut să alunge stafia prin imprecații, grupuri de civili cutreieraseră neîncetat întunecoasele culoare ale palatului puterii răsturnate, scandînd neîncetat - „Adio comunism!”
În timp ce tinerii democrați își țineau ședința de constituire, la televizorul din colțul încăperii se repetau pentru a „n”-a oară imagini de la procesul celui care parcă închiriase pe termen nelimitat tărîmul măreției. Militarii morți de oboseală și cu chipuri împietrite urmăreau jocul macabru din jurul fostului lor comandant suprem.
Și cabinetul doi, din stînga culoarului, fosta cameră „de lucru” a tovarășei Elena, era înțesat de tuburi de cartușe, resturi de pîine și șepci uitate. Pe fotolii, piese de mobilă stil din toate epocile purtînd semnele luptei, se odihneau acum militari. Ei se alăturaseră tinerilor democrați.
Grupuri de civili cutreierau coridoarele și încăperile întunecoase cu pistoale-mitralieră în bandulieră, cu tot apelul „frontului” de a se preda armamentul. Sute de fotografii color pe hîrtie lucioasă, provenite din arhiva personală a lui Ceaușescu și care fuseseră descoperite în sertare, treceau acum prin mîinile revoluționarilor curioși. Într-una din ele se afla Ceaușescu la vînătoare, în fața unui mistreț ucis. În altă poză, consoarta Elena mîngîia afectuos pe cap un cîine din rasa Dobermann. O serie întreagă o înfățișa în fața unui pom de Crăciun. În schimb poporului îi era strict interzis să sărbătorească Crăciunul. Ca mică răzbunare întîrziată, revoluționarii îi puseseră fostei prime doamne mustăți și coarne pe fotografie, fixînd-o apoi cu o pioneză pe perete.
Pe acoperișul clădirii comitetului central răsturnarea partidului comunist se făcuse în mod simbolic. Din lozinca „Trăiască partidul comunist român” cuvintele odioase fuseseră înlăturate și aruncate în piață în urlete de bucurie.
În acest timp undeva în București partidul național țărănesc creștin și democrat, după 41 de ani de cînd fusese interzis, își sărbătorea reapariția.¹ (¹ Șef al partidului național țărănesc a devenit atunci Ion Rațiu, care se întoarse în țară după cincizeci de ani de exil, în ianuarie 1990.)
În această tristă zi de decembrie, frigul începuse să-și intre în drepturi, după zilele primăvăratice din săptămîna trecută. În piața Universității se adunaseră din nou studenții, care intonau în coruri repetate „Jos comunismul!” ca și cei de la partidul democrat, cereau și ei desființarea vechiului sistem: partidul și securitatea trebuiau să dispară. La televiziunea română liberă începuseră să apară primele voci îngijorate, care avertizau împotriva jumătăților de măsură: disidenta clujeană Doina Cornea venise pentru prima oară în capitală pentru a participa la o discuție la o masă rotundă, în celebrul studio 4. „E necesară o democratizare rapidă a acestei țări chinuite”, spusese ea cu hotărîre. „Oamenii trebuie să obțină întreaga putere de decizie”. Cam la fel vorbiseră și alți disidenți de mult cunoscuți, ca Mariana Celac, soția profesorului Mihai Botez alungat din țară în 1987, dar și Radu Filipescu. Toți se împotriviseră preluării lor, fără a fi întrebați, de „frontul” lui Iliescu.² (² Vezi interviul cu Radu Filipescu, din martie 1990.)

Vînătoarea de terorişti

„Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului și pămîntului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor...” murmurau în cor, în genunchi, muncitorii și funcționarii întreprinderii chimice timișorene „Azur”, din nordul orașului. Inginerul Dominic Paraschiv supraveghea atent ca toți să participe la rugăciune, îndreptînd spre colegii săi pistolul-mitralieră ce-l ținea în mîini. Printr-un foc de armă bine ochit, un soldat pusese capăt acestei rugăciuni forțate, care durase mai bine de o oră. Dominic Paraschiv se prăbușise la pămînt și fusese transportat la spitalul județean, unde doctorul Onisei îl operase îndată.
Cîteva ore mai tîrziu, în seara sfîntă a Crăciunului, soția habotnicului inginer, Codruța Paraschiv, era anunțată prin telefon de directorul întreprinderii: „Să știi că soțul d-tale este un terorist. A împușcat cu sînge rece 19 tovarăși, a fost apoi arestat și se află acum, ușor rănit, la spital”. Codruța, mamă a trei copii și fostă sportivă de performanță, se repezi la spital, căutînd să obțină permisiunea de a-l vizita pe soțul ei. Acolo, însă, i se refuză accesul și nu i se dădu nici o informație privind starea lui.
În locuința celui ce ajunsese între timp cunoscut drept „supraterorist” și „bestie”, Codruța Paraschiv își petrecuse următoarele două zile într-o nesiguranță sfîșietoare. Își alarmase prietenii și îl implorase pe preot să o ajute. Peste tot însă se lovi, ca de un perete, fie de o tăcere absurdă, fie de un refuz brutal. Nimeni nu o crezu cînd povestise că, la 21 decembrie, cînd fusese întrerupt discursul lui Ceaușescu de la București, Dominic, care niciodată nu fusese membru de partid, izbucnise în strigăte de bucurie. În ochii revoluției inginerul Paraschiv Dominic era terorist și susținător al tiranului.
În acest timp pretinsul „asasin în masă”, rănit foarte grav de trei gloanțe, zăcea la spitalul județean, sub o plasă grea de pescuit cu uchiuri mari și cu mîinile legate de un pat vechi din fier. Cerea mereu apă. Personalul spitalului iritat de informațiile privitoare la numărul victimelor sale, nu-i mai dădea nici cele mai elementare îngrijiri spunîndu-i, injurios, „șeful teroriștilor”. Asistentele și medicii conduceau pe reporterii și echipele televiziunii din străinătate în camera lui Paraschiv pentru a filma suferința tînărului cu păr blond, care începuse să delireze, din cauza febrei. Pînă și echipele de operatori care fuseseră conduse la patul bolnavului se îndoiau de jurămintele de nevinovăție ale confuzului Dominic. În timpul numeroaselor interviuri bolnavul își răsucea trupul scăldat de sudoare sub plasa de pescuit care-l sufoca.
„De ce ai tras?” îl întrebau insistent reporterii sceptici. „De ce?” Pacientul, suportînd dureri evident insuportabile, afirma cu insistență că nu a tras. Nimeni însă nu era dispus să-l creadă.
La 26 decembrie, în timp ce starea rănitului se înrăutățise, venise să-l vadă și șeful organizației caritabile franceze „Equi Libre”, Alain Michel, care și el, îndată, începu să-l filmeze. Din gura lui Paraschiv se prelingeau, la fiecare respirație, dîre de sînge.
Cu efort, rănitul șopti, într-o franceză fluentă: „Je n'ai pas tiré .” Și continuă: „La verité n'est pas jolie” (N-am tras... Adevărul nu-i plăcut.)
Horcăind, ceru să i se dea apă. Un membru al organizației îi duse sticla la buze și Paraschiv bău cu înghițituri lacome. Apoi începu să vorbească incoerent. În noaptea următoare se stinse în chinuri cumplite.La 30 mai 1990 însă, după cinci luni de izolare socială, soția celui decedat, „văduva teroristului”, Codruța Paraschiv, primi o hotărîre judecătorească, în care i se comunicau că soțul ei nu ucisese și nici măcar nu rănise pe nimeni. Soldatul care-l împușcase comisese acest gest la îndemnul colegilor de muncă ai lui Paraschiv, care speriați, nu putuseră imita modul de evadare în rugăciune al „evlaviosului” Paraschiv, și el speriat de moarte.¹¹ (¹¹ Vezi interviurile Codruței Paraschiv și ale lui Alain Michel din mai 1990, precum și benzile video ale organizației „Equi Libre”.)
Ca și la Timișoara, și în capitală, începuse în acele zile de decembrie vînătoarea înfrigurată după „teroriști”. Incitați de cifrele de groază amintite la proces, cetățenii capitalei începură imediat să-și caute morții. La spitalul Colțea, ca și la Urgență, femei care urlau de durere și tineri, care nu avea la ei buletinele de identitate, fuseseră decretați teroriști.
Ca și Paraschiv, ei erau legați de paturi cu cătușe și bandaje de tifon și erau prezentați presei internaționale. Personalul spitalului lua în derîdere și disprețuia vaietele răniților. Prin examinări amănunțite psihiatrii spitalului cercetau „tipologia  umană a teroriștilor”. Orice indiciu cît de mic, o hîrtiuță, un cartuș de armă, găsite la ei, constituia o dovadă de necontestat a devotamentului pentru Ceaușescu.
În acest timp, adevărații vinovați se plimbau nestingheriți, prin sediul televiziunii și prin clădirea cc-ului dîndu-și aere de „răzbunători” ai victimelor. Cîteva sute de securiști ai direcției a 5-a intraseră în acțiune începînd din 25 decembrie. La noul cimitir al „eroilor revoluției”, un teren viran, unde fuseseră îngropate în cea mai mare grabă victimele revoluției, justițiarii poporului scoteau morții din sicrie. Cu furie, dar și cu mîhnire, cadavrele în uniformă erau maltratate, chiar dacă erau ale unor militari căzuți în timpul luptei. În acest timp mulțimea urla ca scoasă din minți: „Criminalul!”¹² (¹² Vezi imaginile luate de Josy Dubié de la RTBF Franța.)
În Drumul Taberei, chiar în fața porților ministerului apărării, cei 7 militari ai USLA, care fuseseră victimele luptei din noaptea de 24 decembrie, fură „vîndute” - din ordin de sus - ca „teroriști” periculoși. Din dispoziția ministrului, generalul Militaru, cele două TAB-uri, în dimineața care urmase luptei nocturne, fuseseră trase la marginea trotuarului, iar cadavrele evident împrăștiate pe o rază de 100 de metri. Maiorul Trosca, fostul comandant adjunct al unității antitero, fusese tîrît sub unul din vehicule, iar pe jos se scrisese cu creta „terorist”.
Se mai împrăștiase pe căi diverse și zvonul că un grup de fanatici susținători ai dictatorului ar fi încercat să atenteze la viața lui Iliescu și a acoliților săi, populația îngrozită peregrinîndu-se la locul presupusului atentat terorist. S-a ajuns la scena dezgustătoare: cadavrele presupușilor asasini erau scuipate, călcate în picioare și se stingeau pe ele țigări. Prin aceste acțiuni greu de imaginat care erau înscenate cu o deosebită abilitate de generalul Militaru, populația s-a descărcat zile de-a rîndul.¹³ (¹³ Vezi emisiunea ORF - radioteleviziunea austriacă - „Actualitatea în imagini” din 26 decembrie 1989.)

Telerevoluţia totală

La aproape o oră după execuţie, în jurul orei 17, întreaga suită zbura înapoi în capitală, avînd drept bagaje două sicrie. Cele două cadavre fuseseră apoi predate unei unităţi militare şi înmormîntate, la sfîrşitul anului în cimitirul militar Ghencea.
În schimb casetele video cu materialul filmat în exclusivitate trecură în păstrarea ministerului apărării. Aici au fost supuse unui dublu fotomontaj de către serviciul tehnic. Una din copii o primi ministerul apărării, pe cealaltă securitatea.
Apoi imaginile de la Tîrgovişte au fost prezentate lui Iliescu şi oamenilor lui. Urmară discuţii prelungite asupra secvenţelor care puteau fi prezentate publicului. Pînă la urmă, căzură toţi de acord asupra cîtorva scurte fragmente, care să fie difuzate de „televiziunea română liberă”.
În această versiune feţele tuturor participanţilor la proces nu se vedeau, majoritatea dialogurilor fuseseră tăiate şi pentru moment şi scenele cu corpurile neînsufleţite ale celor doi condamnaţi executaţi. După ce această ultimă decizie - îndelung disputată pînă noaptea tîrziu - fusese luată, Sergiu Nicolaescu, prietenul lui Stănculescu, şi metafizicianul Gelu Voiculescu, omul lui Iliescu, au fost trimişi la televiziune.
Dar şi aici se pierdu multă vreme. Videocasetele, care fuseseră înregistrate cu o cameră video neprofesională, trebuiră copiate pe alte benzi compatibile cu aparatele televiziunii. Ca urmare, aceste înregistrări au fost transmise pentru telespectatorii români de-abia la 26 decembrie, la două noaptea - adică la zece ore de la execuţie.
Totuşi, încă de cu seară crainicii TV anunţaseră de mai multe ori că dictatorul fusese condamnat şi executat. Se anunţa continuu transmiterea în scurt timp a senzaţionalului proces, precum şi a imaginilor de la execuţie şi ascultătorii erau mereu rugaţi, cu tot felul de scuze, să aibă răbdare.
Cînd, în fine, sosi şi clipa transmiterii filmului vizibil cenzurat cu ultimele zile de viaţă ale lui Ceauşescu, telefonul tvr-ului nu mai conteni să sune. Din toată ţara se auzeau injurii şi chiar ameninţări la adresa nevinovaţilor redactori ai emisiunii. Majoritatea celor care chemau nu voiau să creadă că Ceauşescu erau morţi, pînă nu li se vor arăta chiar cadavrele.
De-abia către prînz, la 26 decembrie, noua troică conducătoare se decise să prezinte poporului încă o mică porție de istorie contemporană. Prin difuzarea înregistrării, plină de efecte regizorale, a perechii dictatoriale ucisă, „telerevoluția” a depășit tot ce se întîmplase pînă atunci. Astfel, „teleexecuția” era acoperită în mod rafinat de minciuni, ca și celelalte „aranjamente” ale trăgătorilor de sfori lipsiți de scrupule. Pretinsa judecată a poporului semăna cu un proces de factură stalinistă,
procedura-fulger fusese de-a dreptul plină de cinism, iar execuția era realmente un asasinat.
Cifra de 64000 de morți, trîmbițată de repetate ori de procurorul Voinea, era și ea cu totul fantezistă, dar își atinsese scopul: întreaga opinie publică națională, ca și cea internațională, fusese mai adînc impresionată de numărul anunțat al victimelor, decît de imaginile procesului. Mai mult, Voinea, confirmase și vestea, că mercenari străini veniseră în țară la chemarea tiranului.
Odată cu acestea se verifica și adagiul, că televiziunea poate fi cel mai desăvîrșit înșelător al opiniei publice.

Ziua răzbunării

Moarte după-amiază
În decurs de numai trei zile, din fostul despot absolut nu mai rămăsese decît un biet bătrîn dezorientat. În aceste trei zile, paznicii perechii Ceaușescu îi ținuseră închiși în cazarmă unde nu duseseră lipsă de nimic și fuseseră mereu liniștiți cu promisiuni false. În ziua de 25 decembrie spre prînz, din „rațiuni pur regizorale” conducătorul fusese urcat într-un vehicul blindat, în scurt timp fiind însă dat jos din nou. În timp ce acesta cobora neținîndu-se bine pe picioare și îndreptîndu-și căciula neagră din astrahan, o cameră video era deja îndreptată spre el. Această cameră video îl va urmări, exceptînd cîteva întreruperi, pînă la moarte.
Aparatul de filmat Panasonic M7, un model pentru amatori, provenea din depozitele ministerului apărării și fusese folosit de maiorul Ion Baiu. Filmarea a continuat chiar și în clipa cînd un tînăr medic militar îi lua tensiunea artetială lui Ceaușescu. S-a putut vedea cum dictatorul, cu gesturi stîngace, și-a scos paltonul și a încercat chiar un început de zîmbet.
Apoi, rămas în costumul său cu vestă, cam șifonat, continuase să privească în gol, nemișcat.
La o jumătate de ceas după această vizită medicală degradantă, fostul secretar general și șef de stat a mai coborît o treaptă pe scara umilinței: din atotputernicul conducător rămăsese doar un acuzat.
Încă din ziua precedentă, 24 decembrie, la ministerul apărării se luase decizia să i se facă un proces scurt incomodului stăpînitor absolut al țării. Cu toate că Iliescu personal se opusese, în cursul celui de al doilea „consiliu de război” părerii generale de a-l lichida pe dictator într-un proces fulger, comandanții armatei, cît și cei ai securității insistaseră asupra acestei soluții, din motive lesne de înțeles. Omul pe care-l trădaseră trebuia să fie redus la tăcere. Stănculescu, primind însărcinarea de a pregăti acest proces, se pusese astfel definitiv în slujba noii puteri.¹ (¹ Vezi interviurile cu Brucan și Lupoi din martie 1990.)În dimineața procesului, Stănculescu alese pe magistrații militari care urmau să formeze completul de judecată și - ca precauție suplimentară - o unitate de parașutiști de protecție. În schimb Măgureanu, zburase încă de dimineață cu un elicopter la Tîrgoviște, unde începu îndată interogatoriul dur al celor doi Ceaușești. După cîte s-a aflat ulterior, tiranul ar fi fost chiar supus torturilor, pentru a-și divulga conturile de devize din băncile elvețiene.² (² Vezi mai multe relatări în presa franceză din mai 1990.)
Ca pregătire psihologică pentru popor, „frontul” difuză peste tot știrea că teroriștii pregăteau un atac general de eliberare a dictatorilor. În realitate, zilele de detenție de la Tîrgoviște, fosta cetate de scaun a Munteniei, decurseseră pînă în ziua procesului, în deplină liniște, fără vreun atac prin surprindere. Cu atît mai puțin cei doi deținuți nu fuseseră plimbați continuu - așa cum s-a repetat mereu în zilele următoare în mass-media - în două TAB-uri din rațiuni de securitate.³ (³ Vezi ziarul Tineretul liber de la 20 martie-10 aprilie 1990. Primul-ministru Roman a spus într-un interviu pentru ziarul francez La Croix - evenements, din 30 decembrie 1989 că o unitate de paraşutişti era pregătită să-l elibereze pe conducător. Despre o asemenea tentativă nu există nici o dovadă.)După controlul medical, Ceaușescu - care-și trăsese din nou pe el paltonul gros - fusese adus într-o încăpere obscură a cazărmii și se așezase pe o bancă de lemn. În stînga lui se așezase Elena, îmbrăcată și ea în același mantou beige cu garnitură de blană neagră, care amintea de luxul de altădată, purtat de trei zile. Părul care-i atîrna în șuvițe drepte îl strînsese într-o basma înflorată de mătase. Pe una din mesele de lucru de culoare deschisă, în spatele căreia se înghesuise cuplul, se vedea poșeta Elenei și o mică pungă de plastic. În ea se găseau - după cum s-a aflat ulterior - medicamentele necesare tiranului, care era grav bolnav de diabet.
Doi apărători din oficiu, pe nume Teodorescu și Lucescu, se așezaseră într-o parte, în apropierea perechii tiranilor, cu toate că aceștia se opuseseră de repetate ori la prezența oricărei asistențe juridice. Cei doi apărători fuseseră aduși cîteva ore mai înainte cu elicopterul din capitală.
În stînga acuzaților luaseră loc, pe o estradă joasă de lemn, cinci militari cu chipuri severe. Completul de judecată era condus de generalul Costică Popa.⁴ (⁴ Generalul Popa a decedat la începutul lui martie 1990 prin „sinucidere”. Familia acestuia acuză guvernul de a-l fi împins pe general la acest pas funest. Vezi și ziarul Le Monde, Paris, din 6 martie 1990.)Alături de judecători apăruseră, în ultima clipă, trei figuranți, ca „reprezentanți ai poporului”. Rolul lor era să observe desfășurarea judecării detestaților dictatori. În timp ce majoritatea celor de față primiseră ordin să participe la acest proces improvizat, ultimii trei reprezentau singura parte vizibilă a camuflajului general în care se desfășurase „tele-procesul”. Era vorba de asistentul lui Iliescu, Voican-Voiculescu, delegat al „frontului”, colonelul securist Măgureanu și generalul Stănculescu, din partea armatei. Fostul ministru adjunct era singurul din sală, care-i cunoștea personal pe Ceaușești.
Apoi începuse procesul.
Pe peretele din spate al acestei săli de judecată, care era încălzită de o sobă veche de teracotă, vegheau trupe de comando ale securității în uniforme kaki asemănătoare celor ale armatei. Petlițele albastre care-i distingeau de militari, fuseseră și ele îndepărtate pentru a spori confuzia.⁵ (⁵ Vezi materialul documentar filmat, difuzat de TF1 la sfîrșitul lui aprilie 1990. Se vede clar la punerea cătușelor lui Ceaușescu că lipseau petlițele de la guler. Totuși croiala uniformelor securității se deosebea ușor de cea a armatei.)Procurorul civil, pe nume Dan Voinea începu cu constatarea, că, timp de 25 de ani, pe cînd perechea Ceaușescu trăise în luxul cel mai provocator, dînd recepții îmbelșugate, poporul primise doar 200 de grame salam lunar.
Politețea forțată a fostului regim fusese uitată. Acum Voinea îl luase pe dictator cu „tu ai înfometat populația”.
Ceaușescu îl întrerupse: „Eu nu recunosc ca instanță decît marea adunare națională. Am fost victima unei lovituri de stat.” Dar completul de judecată se făcuse că nu aude, în schimb ceruse să se dea citire actului de acuzare. Acesta cuprindea capetele de acuzare: genocid, abuz al autorității de stat, subminarea economiei și a bunurilor poporului, încercarea de a se sustrage răspunderii prin fugă și, în fine, însușirea a miliarde de dolari din averea țării. Articolele din codul penal invocate de procuror erau 162, 163, 165 și 357. Pentru toate acestea ceru pedeapsa cu moartea pentru ambii.
În acest timp, neexperimentatul cameraman Baiu filma neîncetat cu mîna tremurîndă. Procurorul, însă nu se oprise aici: îl mai acuză prin propoziții relativ incoerente, pe Ceaușescu de a fi provocat represiunea sîngeroasă din ultimele zile: „Astăzi există peste 64000 de morți în orașe. Tu ai aruncat întregul popor în sărăcia cea mai cumplită. Mulți din ei, chiar și oameni de știință, au fost nevoiți să părăsească țara. Cine sînt mercenarii străini care trag acum în popor? Cine i-a chemat?”
La această replică, interveni Elena, acuzîndu-l pe Voinea de provocare deschisă. Dar acesta, sarcastic, îi răspunde: „E vorbăreaţă savanta noastră, care nu e în stare nici să vorbească şi să citească!” Ceauşescu puse o mînă pe mîna ei, ca să o liniştească. Apoi repetă, privind spre judecători, că nu se va supune decît hotărîrii marii adunări naţionale. „Nu recunosc decît verdictul clasei muncitoare. În faţa acestui tribunal de complotişti nu voi declara nimic”, spuse conducătorul. „Voi i-aţi adus pe mercenari. Noi avem cu totul alte mijloace. Pe voi nu vă recunoaşte nimeni în această ţară. De aceea poporul luptă în continuare”, îi lămuri el pe foştii săi supuşi.
Din nou Elena se amestecă, cu vocea ridicată: „Aţi întrebat dacă eu sau soţul meu avem boli psihice. Asta e provocare ordinară”. Din nou dictatorul îi puse mîna pe braţ, încercînd s-o calmeze.
Dar Voinea, nu se lăsă: „Aţi spus că în această ţară există egalitate deplină. Dar văd acum, la televiziune, că fiica voastră Zoe, are un cîntar de aur, cu care cîntăreşte carnea de import, pe care i-o serveşte căţeluşului”. De îndată sări la el Elena şi iarăşi Ceauşescu încercă s-o îmbuneze. În schimb, el nu mai spuse nimic.
Interveni apoi unul din apărătorii din oficiu. „Dacă cei doi acuzaţi ar fi avut tulburări psihice ar mai fi putut fi salvaţi... Eu însă sînt martor că sînt vinovaţi... Completul de judecată aici de faţă este legal”.
Cînd procurorul începu cu un nou torent de acuzaţii scena deveni de-a dreptul tragic de absurdă. În timp ce Măgureanu, cu un aer absent, scria de zor pe un bloc de notiţe, Voinea continuase, deplîngînd „genocidul de la Timişoara şi Bucureşti”, moartea copiilor nevinovaţi, striviţi de şenilele tancurilor, şi vestea că s-ar fi furat „tuburile de oxigen” iar „depozitele de plasmă fuseseră aruncate în aer”.
În acest timp, Ceauşescu, demonstrativ, îşi privise de mai multe ori elegantul ceas-brăţară de aur.
La urmă, completul, în unanimitate, pronunţase pedeapsa cu moartea pentru amîndoi. Nicolae primi sentinţa cu un zîmbet distrat, frecîndu-şi încet degetele amorţite. Cînd actorii şi figuranţii muţi ai spectacolului politic ce durase trei ore începuseră să iasă din cameră, Ceauşescu îşi mai ridică o dată vocea, spunînd mîndru: „Mai bine mor onorabil decît să fiu tratat astfe”.
Cîţiva dintre membrii comando-ului se repeziseră asupra celor doi condamnaţi, legîndu-le mîinile la spate cu sfoară.
Elena şi de data asta se opuse, ţipînd: „Fiule, nu, nu, asta nu!” În schimb, Nicolae, se cufundase parcă într-o letargie, ca şi cînd nu ar mai fi perceput nimic.

Cîteva clipe mai tîrziu, după ce acuzaţii părăsiseră încăperea, în liniştea culoarului se auziseră focuri de arme. Cînd cameramanul se repezi pe culoar, cei doi erau întinşi pe jos, executaţi de securiştii în uniformă: la Elena, glonţul mortal fusese ţintit în ceafă, pe cînd la Ceauşescu nu se putea descoperi locul rănii.
Trupurile celor doi fură apoi ridicate, duse în curte şi depuse lîngă zidul gălbui-fumuriu, acolo unde fusese prevăzut să aibă loc execuţia. Camera de filmat fusese din nou pusă în funcţiune pentru a înregistra scena ce urma a fi difuzată, de fapt „a doua moarte”. După cîteva salve de foc, trase de aceeaşi echipă de comando, se vedeau acum urmele gloanţelor pe zid. Ochiul obiectivului se apropiase apoi de cadavrele Ceauşeştilor, pe urma paşilor scîrţîitori ai medicului legist.
Pe Elena, întinsă pe partea stîngă, camera o filmă de la cap pînă la picioare, în timp ce medicul, cu o mişcare rapidă, îi ridicase capul, lăsîndu-l apoi să cadă. Pata de sînge care provenea de la rana mortală din ceafă era lungă şi aproape uscată. Nicolae Ceauşescu, care zăcea cu genunchii îndoiţi spre spate, a fost şi el fixat pe peliculă prim-plan.⁶ (⁶ Pe peliculă, se putea observa, după rafala prelungită de focuri, o dîră lungă de sînge, care se prelingea din ceafa Elenei Ceaușescu, în timp ce la față nu se vedea nici o rană. La Nicolae Ceaușescu, cu atît mai puțin se poate vedea vreo rană prin împușcare. Deducția logică este că ambii fuseseră asasinați încă dinainte.)

Transfer de putere la securitate

Trecuseră de-abia două zile de la răsturnarea regimului teroarei, cînd o parte a vechii securități începu să fie reactivată. La 24 decembrie, ofițerii direcției a 5-a, care avuseseră, misiunea de a apăra sediile, fuseseră chemați să se prezinte la ministerul de interne. Nu întîmplător în aceeași zi începuse și un val de arestări, printre victimele căruia se afla și electricianul Nica. Acesta nu părăsise clădirea cc-ului nici după începerea luptelor. La începutul operațiilor de „epurare”, fusese arestat de un presupus securist, colonelul Iordan Rădulescu, care-l acuzase că ar fi terorist.³ (Rădulescu era un militar scos la pensie, fiind suspectat de a fi lucrat pentru securitate. Vezi interviul cu Nica Leon din aprilie 1990 și alte surse particulare.)
O soartă asemănătoare a avut și fostul gardian personal al lui Ceaușescu, maiorul David. Arestat tot în comitetul central, comisese eroarea de a se arăta în public ca majoritatea membrilor direcției 5. Cîțiva revoluționari mai vigilenți îl recunoscuseră și-l acuzaseră de complicitate cu tiranii. După plecarea elicopterului de pe acoperiș, David se dusese acasă, dar rămăsese în contact cu colegii săi de la direcția a 5-a. Rețeaua bine pusă la punct a legăturilor serviciului continuase să funcționeze fără întrerupere.⁴ (⁴ Vezi și interviurile cu maiorul David și cu alți securiști din martie 1990.)
Dar și la ministerul apărării, vîrfurile ierarhiei, care colaboraseră cu ceilalți complotiști la „reușita revoluției”, începură în această zi să se pună în mișcare: generalul Vlad, care-și condusese pînă atunci aparatul fără nici o greutate, fusese deodată atacat și acuzat din mai multe părți.
Aici intrase în joc abilul Brucan, consilierul politic al lui Iliescu. Avea motive personale să nu-l agreeze pe Vlad, căci în perioada sa de dizidență fusese de două ori anchetat de acesta și cunoscuse și părțile mai neplăcute ale acestui tehnocrat rece. După cum se spunea, după un incident dramatic Brucan l-ar fi amenințat chiar cu arma pe vechiul său dușman și l-ar fi acuzat, în fața unui „consiliu de război” convocat în grabă, că ar fi răspunzător de acțiunile „teroriștilor”. „Crezi că eu te-am uitat!” ar fi strigat Brucan la generalul-colonel. Militarii superiori, precum și Iliescu și Roman, care participau la statul major de criză au tăcut uluiți. După o scurtă pledoarie în care șeful securiății și-a susținut nevinovăția, întîlnirea s-a încheiat fără urmări concrete.⁵ (⁵ Vezi interviurile cu Brucan și cu Lupoi din martie și mai 1990.)
Cîteva ore mai tîrziu, atacul, asupra lui Vlad fusese reluat de noul ministru al apărării, Militaru. Acesta dăduse ordinul secret de a se tăia toate legăturile radio și telefonice cu unitățile din subordinea sa. Au urmat alte două ore de discuții înfierbîntate, după care Vlad fu reprimit în cercul intim al puterii, dîndu-i-se din nou comanda.
Scopul acestui joc fusese de a-i arăta înaltului reprezentant al vechiului regim că vremea lui se apropia de sfîrșit, ca de altfel și a colegului său Gușă, șef al statului major. Se întrezărea schimbarea lor cu oameni noi, neîntinați, cum era Măgureanu. Acesta, colonel de securitate, se pregătea cu încetul să ocupe tot mai mult scena noii politici.⁶ (⁶ La 24 decembrie 1989, Măgureanu a vorbit la televiziune în numele „frontului”.)
În timp ce se întrezărea schimbarea conducerii securității, capul politic al noii elite a partidului comunist, Iliescu, își consolidase poziția. Timp de două zile, învăluindu-se în cel mai adînc mister, el se ocupase cu restructurarea conducerii aparatului militar și al celui al securității. Acum trecuse la reorganizarea bazei sale de sprijin.
Încă de la 23 decembrie, într-o ediție specială a ziarului central al partidului scînteia - care fusese distribuită cu o repeziciune uluitoare - apăruse un comunicat liniștitor al lui Iliescu către tovarășii săi. „Noi românii, - a declarat comunistul reformat -, nu dorim să copiem modelul vecinilor noștri. Protestul nostru era îndreptat împotriva lui Ceaușescu, dar era în același timp (un semnal) favorabil menținerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitate de opinie și... de o ordine socialistă”.⁷ (⁷ Vezi ediția unică a ziarului scînteia poporului din 23 decembrie 1989.)
După certurile de la ministerul apărării, noul șef al „frontului salvării naționale”, însoțit de servul său fidel, Gelu Voican Voiculescu, fură duși la televiziune, unde apăru încă de două ori în fața camerelor din dorința ca, prin intermediul micului ecran, să liniștească milioanele de membri de partid din întreaga țară.
În acest timp, din „studioul revoluției” nr. 4, dispăruseră demult poeții și intelectualii, iar știrile de actualitate se citeau din nou de către Gheorghe Marinescu, vechea figură cunoscută a dictaturii. Chemările disperate de ajutor către populație fuseseră înlocuite cu ordinul de a părăsi toate locurile în care se mai duceau lupte și de a sta liniștiți acasă.
La prima sa apariție televizată, Iliescu acuză din nou cu înverșunare pe „fanaticii” trecutului regim de a fi vinovați pentru sîngeroasele evenimente. „Nu sînt mulți, liniști el pe ascultătorii săi, dar sînt bine pregătiți pentru asemenea atacuri.”
Toți civilii aveau obligația morală să acționeze sub comanda armatei și să o sprijine. „Vechea gardă a partidului a fost arestată”, continuă Iliescu. „Va veni vremea unui proces drept, condus de justiția poporului.”
La a doua sa apariție în fața ecranelor, Iliescu deveni însă mult mai precis. Acum
spuse că trupele ministerului de interne fuseseră trecute sub comanda armatei. Continuă apoi cu un ultimatum: „Toți civilii vor preda armele pe care le posedă pînă la 25 decembrie orele 17”. Din nou Iliescu aminti că toate organizațiile din țară se vor subordona frontului salvării naționale.⁸ (⁸ Vezi transcierea cuvîntării televizate.) După a doua declarație, Iliescu începu să primească în audiență în biroul directorului general al televiziunii, Constantin, de la etajul 11, comuniști de înalt rang. Pe culoarul de afară, se și formase o coadă lungă de solicitanți, pe care îi ținea la distanță cerberul lui Iliescu, Gelu Voican și care doreau o întîlnire cu șeful frontului. Printre aceștia, se afla și un grup de patru revoluționari timișoreni, de-abia sosiți și complet epuizați, după o călătorie de opt ore cu trenul. mica delegație era compusă din muncitorul Burlacu, preotul Florescu și alți doi tineri. ei aduseseră lui Iliescu o declarație a „comitetului democratic”, în care se cereau, ca și în primul comunicat al „frontului”, alegeri libere și un sistem pluripartidist. Noua putere i-a întîmpinat însă cu un refuz pe revoluționarii timișoreni, primii eroi ai acestei revolte nefiind primiți de Iliescu. Cîteva zile mai tîrziu comitetul democratic din Timișoara, în care în scurt timp pătrunseseră numeroși comuniști, a fost integrat „frontului”.⁹ (⁹ Comitetul din Timișoara alcătuit, inițial, din studenți și muncitori neorganizați, a fost deja preluat în acel moment de conferențiarul Lorin Fortuna și cercetătorul Claudiu Iordache. Curînd după aceea, Iordache deveni președintele „frontului” timișorean. Vezi interviurile cu Fortuna și Iordache din aprilie 1990, de la Timișoara.)

Crește disperarea

Crăciunul bucureștenilor
Pe măsură ce se prelungea curioasa bătălie, creștea și îndrăzneala populației. Pe bulevardul 1848 patrulau, la fiecare 50 de metri, oameni înarmați, care opreau și percheziționau pe toți trecătorii. La intrările în stațiile de metrou, tineri agresivi îi controlau pe pasageri, la orice gest de protest din partea acestora, începeau să zbiere la ei. Cum majoritatea revoluționarilor de-abia se mai țineau pe picioare după 36 de ore de luptă, și singurul mijloc de a rămîne treji erau cafeau și pastilele, teama se transformă în pură isterie și disperare.
În piața Universității se puseseră cruci de lemn, împodobite cu cîteva flori care începuseră să se veștejească și se aprinseseră lumînări. Erau singurele amintiri ale revoltei tinerilor din ultima noapte a domniei lui Ceaușescu. Se adunaseră acolo cetățeni înlăcrimați, strigînd și blestemînd: „Bestia trebuie ucisă!”
Ura împotriva tiranului și a teroriștilor săi sporea, ceas după ceas, tot mai profund în inimile și mințile oaamenilor. Nu numai Bucureștiul și România, ci chiar o jumătate a globului erau convinși în acel moment, că Ceaușescu încerca, cu ajutorul unui plan diabolic, să se salveze în ultima clipă, sau măcar să ia cu el în mormânt pe cît mai mulți dintre concetățenii săi.¹ (¹ În cursul mai multor interviuri, fostul șef al DIE, Ion Pacepa, povestea despre un oarecare plan Z-Z, a cărui elaborare o dispusese Ceaușescu pentru cazuri de forță majoră. Alte surse afirmă că nenumărați orfani ar fi fost instruiți pentru a deveni teroriști, iar un diplomat polonez relata că teroriștii se mai numeau și „fii de șoim”. Nici unul din aceste zvonuri nu rezistă unei verificări mai serioase. Vezi și ziarul International Herald Tribune Geneva din 23/24/25 decembrie 1989.)
În acest timp, formații de civili căutau, în vecinătatea pieții, pretinsele comandouri arabe și trăgătorii de elită ai teroriștilor, că aceștia trăgeau, de pe acoperișurile clădirilor din centru, în toate țintele mișcătoare. Dar adesea neexperimentații luptători nimereau chiar în linia de foc a propriilor camarazi. Nenumărați oameni muriseră în acele zile de gloanțele rătăcite sau ricoșate din armele neinstruiților și nechibzuiților purtători ai acestora... De restul morților era răspunzătoare armata, dezbinată și părăsită, comandată de un ministru fără experiență, Militaru.
La clădirea cc-ului, unde generalul Codrescu, împreună cu patru ofițeri superiori, conducea apărarea sectorului, orice boare de vînt declanșa salve de focuri. Comandamentul central din clădire, instalat în cabinetul 226, semăna cu loc de joacă dar nu pentru copii, ci pentru oameni mari, înțesată cu încărcătoare goale, și sticle de țuică pe jumătate deșertate. Din cînd în cînd, ostașii trăgeau salve, chiar și fără vreun ordin, în clădirile din față, inclusiv în clădirea palatului regal. Alături de ei, gărzile patriotice făceau același lucru cu efect similar.
Pe când cam peste tot se trăgea fără nici o noimă, la institutul medico-legal din Vitan-Bîrzești cîteva sute de morți erau depuși în sicrie de scîndură. În sala întunecoasă, grupuri de oameni dezorientați își căutau rudele și prietenii dispăruți, în timp ce, afară, alte zeci mureau nevinovați.² (² În mod normal, morții erau aduși la institutul medico-legal. Cei decedați în spitale, însă rămîneau la morgă. Nu a existat nici o listă centralizată a victimelor.)
Faptul că nu comandouri bine instruite sau puteri străine mențineau poporul sub teroare, se putea demonstra cel mai bine în spitalele supraaglomerate. În sala de autopsii a spitalului de urgență, mulțimea cadavrelor obligase personalul sanitar să le depună prin colțuri, așa însîngerate cum erau. Leșuri de soldați și de copii stăteau aruncate claie peste grămadă. Un mort în vîrstă de vreo 20 de ani mai strîngea încă mîna unui alt tînăr, poate prieten de-al său. Fusese lovit de un glonț în mijlocul frunții. Noi grav răniți erau aduși în continuare, cu răni groaznice la picioare, brațe sau umeri, din care se putea deduce îndemînarea trăgătorilor. Toate plăgile proveneau de la pistoale automate AKM, calibru 7,62 mm, care fuseseră distribuite civililor sau care făceau parte din dotarea armatei.
La spitalul Colțea majoritatea răniților decedau chiar pe masa de operație. Profesorul Constantinescu stătuse ore întregi la masa de operație, dar după două zile secția de chirurgie își terminase atît pansamentele, cît și rezervele de antibiotice.
Totuși, profesorul rămăsese mai departe la postul său pînă la epuizarea totală. Doar la cîteva ore o dată se odihnise cîteva clipe pe un scaun dărăpănat din secție, pentru a-și continua apoi munca în sala de operații. Aici îl ajutaseră cîțiva studenți mediciniști, ca asistenți fără plată.
Speranța unei noi ere de democrație și libertate îi ținea pe toți treji, fie asistenți, controlori sau luptători. În ajunul crăciunului, însă, latura emoțională a bizarei bătălii s-a amplificat. Pe cînd afară se trăgea neîncetat, Constantinescu, ortodox habotnic, își adună elevii în sala de mese neluminată. Acolo, în jurul unui mic brad, modest împodobit, grupul asistenților profesorului intonară pentru prima oară în viața lor, din străfundul pieptului O brad frumos și Noapte sfîntă, și plînseră.

Arabii, elicopterele şi tunelele subterane

Era uşor de constatat că „revoluţia” şi aşa-numitul aliat, armata, se lăuda cu aroganţă că trebuie să se apere împotriva mai multor duşmani puternici, sprijiniţi nu numai de forţe din ţară, dar şi din străinătate. Doar la cîteva ore după începerea schimburilor de focuri, apăruse zvonul, că alături de comandourile lui Ceauşescu, adică de „terorişti”, începuseră să lupte mercenari străini, în majoritate arabi. O altă ştire înspăimîntătoare care revenea în mod perseverent era aceea a unui atac cu elicoptere. În actele oficiale ale armatei a fost chiar menţionat în scris că o formaţie completă de elicoptere de luptă se îndrepta din toate direcţiile spre Bucureşti cu scopul unui atac. Conform rapoartelor de situaţie ele zburau nu numai dinspre Constanţa, survolînd Slobozia, spre capitală, ci şi dinspre Craiova şi Tîrgu-Jiu, în sud-estul ţării.⁸ (⁸ După revoluție, armata întocmise mai multe rapoarte asupra „invaziei elicopterelor”, ca imediat să renunțe.)

Dar și în centrul capitalei, militarii lipsiți de experiența luptei reale, trebuiseră să-și justifice insuccesele cu povești similare. Ei susțineau sus și tare că „dușmanul” le scăpase în labirintul tunelelor subterane. Curînd se vorbea peste tot despre rețeaua secretă de canale, care străbătea întreaga capitală. Această nouă legendă fusese preluată și ea de noua conducere a armatei aflate sub comanda lui Militaru. Adevărul era că în afara buncărului antiatomic - care era deja cunoscut de toți - dintre Palat și comitetul central, atît invazia elicopterelor, cît și „Arab connection”, și rețeaua subterană, fuseseră doar minciuni sfruntate.⁹ (⁹ Și sub palatul republicii, Ceaușescu pusese să se construiască un tunel și un adăpost antiatomic, care, însă, în acel moment, mai era în lucru.)

Totuși avusese loc și un război crunt, în interiorul aparatului militar, care - numai în aparență - se aflase pînă atunci în deplină solidaritate, alături de popor. În complicata structură a armatei se ajunsese, încă înaintea răsturnării oficiale a dictaturii, la tensiuni care nu mai puteau fi ascunse. Șeful trupelor de grăniceri, generalul Tiaca, fusese ignorat de subalternul său colonelul Giantă, care făcea parte din conspirație. Cu toate acestea, grănicerii lui Tiaca fuseseră participanți asidui ai luptelor din capitală, fiind răspunzători de zeci și zeci de morți inutile din rîndul populației civile.¹º (¹º La 23 decembrie 1989 Tiaca fusese destituit de Giantă, dar după revoluție rămăsese totuși comandantul trupelor de grăniceri.)
Cu cinism orb, și cu o brutalitate de neconceput, noii potentați abuzaseră de haosul general, pentru a se descotorosi de toți eventualii adversari din interiorul organismului. Se profita de ocazie și pentru a încheia socoteli vechi, rămase în suspensie.
În seara zilei de 23 decembrie, Militaru ordonă şefului trupelor USLA, Ardeleanu, care se supusese „frontului” fără a crîcni, să-şi scoată o parte a trupelor sale antitero din cazărmi, pentru o operaţie specială. Era vorba să fie lichidat un presupus cuib de rezistenţă al teroriştilor din cîteva case din cartierul Drumul Taberei. Militaru insistă ca la operaţie să participe şi şeful adjunct al unităţilor USLA, Gheorghe Trosca. Acesta lucrase ani de zile, la direcţia a 4-a, care se ocupa de spionajul militar, şi era unul din spionii cei mai detestaţi din toată armata.
Către orele două noaptea, două vehicule TAB se apropiaseră de porţile ministerului apărării. Unităţile care aveau misiunea să apere ministerul deschiseseră imediat focul, fără avertisment. Cele două blindate ripostară, urmînd o luptă care se termină cu incendierea ambelor TAB-uri. Şapte din cei opt ocupanţi fuseseră ucişi, printre ei şi Trosca.¹¹ (¹¹ La sfîrșitul lui februarie 1990, generalul Stănculescu mărturisise la o conferință de presă că acest incident fusese urmarea unei „neînțelegeri” și că victimele trebuiau considerate „eroi ai revoluției”. Vezi conferința de presă din 21 februarie 1990.)
O altă operaţie de reglare a conturilor cu sînge rece o constituise dispariţia influentului general Nuţă. În calitate de şef al inspectoratului general al miliţiei şi ministru adjunct de interne, acesta fusese trimis de Ceauşescu la Timişoara în zilele tulburărilor de acolo. După fuga titanului-tiran, Nuţă rămăsese în oraşul-martir. De acolo încercase şi el cu ajutorul cercului său propriu de putere, să-i ia locul conducătorului. În noaptea spre 23 decembrie, după o intensă şi febrilă activitate, zburase la Arad cu un avion special. Apoi i s-a pierdut urma. În ziua următoare s-a anunţat că Nuţă ar fi fost arestat. Se spune că ar fi murit mai tîrziu, într-un tragic accident de elicopter, la Alba Iulia, la poalele Carpaţilor.¹² (¹² „Dosarul Nuță” a fost închis de procuratura militară la 11 februarie 1990, iar casa în care locuia în București - sigilată din decembrie 1989.)