Tiranii trăiesc izolați Complotul din parc

La prima vedere, cei doi bărbați ar fi putut fi și adversari: primul, țeapăn, vizibil impregnat timp de zeci de ani de disciplina militară, celălalt, un tip mai degrabă neliniștit și extravertit. Totuși în acel iunie 1989, generalul Nicolae Militaru și politicianul debarcat Ion Iliescu se plimbau ca doi vechi prieteni, în deplină armonie, prin parcul Herăstrău.¹ (¹ Vezi senzaționalul interviu dat de Silviu Brucan, ziarului Adevărul, la 28 august 1990, în care mărturisea că puciul fusese pregătit de mult timp.)
Pentru cei din afară, periplul nevinovat prin largile spații verzi din nordul capitalei nu ar fi părut suspect, deși încă de atunci Iliescu, la cei 59 de ani ai săi, era socotit, atît în țară, cît și în afara ei, ca un succesor secret al șefului statului român și al partidului (comunist), Nicolae Ceaușescu. Ca bărbat, el se prezenta bine și toată viața și-o închinase cu pasiune neostoită politicii. Numele său era un simbol în întregul aparat al partidului. Cu doi ani mai înainte, publicase într-unul din săptămînalele regimului, un articol, pe o pagină întreagă, cu titlul de camuflaj „Creație și informație”, în care mesajul cifrat către tovarășii săi era: Este necesar să introducem „restructurarea” (perestroica). Tatăl spiritual al autorului nu era greu de identificat.
Atît limbajul, cît și propunerile, aminteau în mod straniu, pe Mihail Gorbaciov, care, încă din 1985, reușise să aducă în Kremlin un suflu proaspăt.² (² Vezi România literară, săptămînalul uniunii scriitorilor din 3 septembrie 1987.)
Această abilă ofensivă a lui Iliescu, care reușise astfel să se prezinte drept comunistul reformist al României, fusese cu atît mai curioasă, cu cît, ani de-a rîndul el fusese oficial copilul preferat al conducătorului, ba mai mult, chiar „prințul moștenitor” al acestuia.
La începutul carierei sale politice, acest fiu al unui vechi comunist își cîștigase primii lauri ca activist de nădejde al tineretului comunist. La 38 de ani fusese ridicat la rangul de membru al comitetului central. Mai apoi fusese numit, de protectorul său, secretar al comitetului central pentru propagandă și în această calitate îl însoțise pe Ceaușescu în vizita sa oficială în extremul orient.
Această călătorie se dovedise un succes deplin, dar avusese și o consecință: revoluția culturală din China, ca și manifestațiile de masă ale comuniștilor din Coreea de nord îl impresionaseră atît de profund pe conducătorul român, încît se hotărîse să introducă ceva similar și în țara sa. La o ședință a comitetului politic executiv el își expusese concepțiile, pe care șeful propagandei, Iliescu, urma să le pună în aplicare. În mod expres aceasta însemna că poporul român trebuia să fie reeducat pentru a deveni o turmă ascultătoare.³ (³ Comitetul politic executiv corespundea biroului politic – politbiroul – din celelalte partide comuniste frățești.)
„Sarcina trasată” lui Iliescu a fost ca, din acel moment, să organizeze spectacole politice à la Kim ir Sen. Totuși șeful propagandei a șovăit și a evitat cu abilitate îndeplinirea acestei misiuni, care îi displăcea în mod evident, pretextînd că încă nu era suficient de familiarizat cu aparatul de partid. Ceaușescu, în acel timp încă tolerant cu ciracii săi, îl mutase atunci la Timișoara. În decretul de numire în postul de al II-lea secretar județean de partid, pentru propagandă, se spunea că tînărul birocrat urma să-și învețe temeinic meseria.⁴ (⁴ Itinerariul descendent al lui Iliescu nu începuse – cum afirma el mereu – în anul 1971, ci de-abia în 1980. El a refuzat mereu să facă precizări cu privire la pregătirea și desfășurarea „revoluției”, cu toate întrebările repetate în cursul diverselor interviuri ce i s-au luat.)
Ambițiosul Iliescu a știut să-și folosească șansa. Primul-secretar al județului Timiș din acel timp, Mihai Telescu, era un aparatcic în vîrstă, împietrit, care era sortit să rămînă în urmă; Iliescu se dovedise însă un ostaș neobosit al partidului. Era omniprezent, inaugurînd școli, discutînd cu studenții, cîntînd imnurile de partid ... În acel colț adormit de provincie, flexibilitatea sa politică îi impresionase pe toți.
După trei ani de cosmetizare sistematică a imaginii sale la Timișoara, Iliescu a fost transferat în orașul de reședință domnească Iași din județul cu același nume din nord-estul țării. Și aici – acum în calitate de prim-secretar județean – a profitat de orice ocazie pentru a-și demonstra devotamentul. Era văzut zîmbind în preajma lui Ceaușescu la orice ocazie potrivită.
Subit însă, în august 1979, această prietenie se curmă. Favorizatul, agreat pînă atunci, a fost numit de conducătorul gelos în postul de președinte al comitetului de stat al apelor, iar după o critică destul de inofensivă adusă politicii de stat de aprovizionare cu apă, fosta tînără vedetă a căzut definitiv în dizgrație. În noiembrie 1984 el își pierdu chiar calitatea de membru al comitetului central.
Începînd din 1984, Iliescu, în calitatea sa de director al editurii tehnice din București, complet lipsit de putere, fusese, profesional și politic, pus pe linie moartă. Timp de doi ani n-a mai auzit nimic de el. Dar deodată, acest ostracizat, încurajat de schimbările inițiate de Gorbaciov în uniunea sovietică, a început, precaut, să-și pregătească reintrarea în arena politică. Directorul de editură și-a reacționat legăturile anterioare, a stabilit contacte noi și din acel moment s-a întîlnit cu regularitate cu fostul general Militaru.
Condiția sa de militar în retragere îi crea disponibilitatea de a fi aliatul oricărui rival, al lui Ceaușescu. Ori de cîte ori s-a încercat organizarea unui complot împotriva dictatorului, Militaru a participat și el. Pentru prima dată el s-a implicat activ la începutul anilor '80, cînd în armată au apărut primele semne de organizare împotriva conducătorului. La așa-numita „lovitură a generalilor” fostul ministru al apărării, Ion Ioniță, a intrat în scenă ca lider al grupului. Colaboratori la această acțiune riscantă au fost și alți generali, precum gl. Ștefan Kostyal și gl. Ion Șerb. Un sprijin suplimentar a venit și din interiorul aparatului central de partid. Tovarăși cu funcții înalte, precum Vasile Patilineț și Virgil Trofin, ultimul fiind desemnat de complotiști ca eventual succesor al lui Ceaușescu, au lucrat necondiționat alături de ei. Însă șiretul conducător a intuit pericolul și a ripostat, lovind el cel dintîi. Virgil Trofin dispare primul de pe scena politică. Cîndva influentul șef al compartimentului de cadre și organizare din comitetul central s-a spus că s-a sinucis în 1982.⁵ (⁵ Michael Shafir, Romania, London 1985, pag. 83.)
Cu toate acestea, în 1983 militarii se deciseseră să acționeze. Tentativa a eșuat. Un an mai tîrziu, cînd Ceaușescu și-a prelungit vizita în republica federală Germania, ei au făcut o nouă încercare, însă și această tentativă de puci a fost ratată. Generalii însă nu s-au lăsat. După ce a aflat de noile planuri conspirative din cercurile ofițerilor, Ceaușescu a dispus, printr-o acțiune secretă sub protecția nopții, mutarea tuturor unităților din București.⁶ (⁶ Süddeutsche Zeitung, München, 7 februarie 1983.)
Curînd după aceea, organizația generalilor se autodizolvă în împrejurări misterioase. Astfel, Patilineț, pe care conducătorul îl mutase ca ambasador în Turcia, a pierit într-un accident de mașină, iar generalul Kostyal a fost pus în retragere anticipată. Pe șeful conspirației, Ceaușescu l-a urmărit însă pînă dincolo de mormînt, cu o ură demnă de Biblie: decesul respectatului Ion Ioniță, nu a fost consemnat de presă, iar camarazilor săi li s-a interzis să participe la înmormîntare.
Desigur că cercul conspiratorilor întreținea legături și cu militarii, care la rîndul lor erau în contact cu Moscova. Sovietele, provocate de ieșirile naționaliste ale lui Ceaușescu, aveau în căpitanul Nicolae Radu, comandantul flotei submarinelor românești din marea Neagră, de la Constanța, un om de încredere al conspirației. Al doilea era generalul Militaru. Căpitanul fusese arestat în 1987, dar Bucureștiul nu îndrăznise să-l priponească și pe general, suspectat și el. Părea tot timpul că Militaru se află sub protecție specială.⁷ (⁷ Nicolae Radu și-a explicat motivele părăsirii complotului în mai multe interviuri, între altele în interviul acordat televiziunii daneze. Vezi și Le Point, Paris, din 21 mai 1990.)
Acest acrobat al supraviețuirii se născuse ca fiu sărac și fără perspective al unui țăran. Ca mulți alții din generația sa, el fusese trimis la Moscova pentru studii. Acolo, impresionat profund de imperiul sovietic și de nemăsurata lui putere, Militaru a rămas toată viața un „moscovit” și un comunist fervent și aceasta cu atît mai mult, cu cît în propria-i patrie nu mai reușea să avanseze profesional. Timp de două decenii, el fusese plasat doar în funcții neînsemnate, în provincie. După numirea sa, în 1970, în funcția de comandant al garnizoanei din București, Militaru a putut, pentru prima oară, să se întîlnească cu bonzii mai însemnați ai partidului, cum era Ion Gheorghe Maurer, fostul făcător de regi din comitetul central. Acesta i s-a plîns nemulțumitului general de necazurile sale cu conducătorul.
Încă din 1965, Maurer jucase, în calitatea sa de strateg al puterii, o carte măiastră, reușind să-l promoveze pe Ceaușescu ca succesor al defunctului Gheorghiu-Dej. Dar apoi, decepționați de nemăsurata lăcomie de putere a fostei calfe de cizmar, întreaga elită a nomenclaturii începuse să-l critice pe conducător. În timpul convorbirilor cu Maurer, Militaru își dăduse seama de neliniștea din păturile superioare ale partidului, dar păstrase, prudent, tăcerea.
În 1983, însă, cînd fusese numit ministru adjunct al construcțiilor de mașini, Militaru s-a alăturat cercului politicienilor și generalilor nemulțumiți. Aici el s-a dovedit un complotist deosebit de abil.
Rămînînd mereu în umbră, el i-a coordonat pe militari, puterea politică și Moscova. Ceaușescu îl bănuia de multe pe „moscovit”, dar nu-l înlăturase niciodată. Militaru, care era considerat, atît de prieteni, cît și de dușmani, ca omul Moscovei la București continua, în acest timp, să-și cultive, discret, contactele sale. Fiind trimis în 1985 – ca sancțiune – în retragere, el s-a retras în cartierul notabilităților din Floreasca, unde putea să-și țeasă intrigile cu și mai mare ușurință, mai ales că toți vecinii săi erau fie bonzi ai partidului, fie militari. Însoțitorul său din parc, Iliescu, era și el un locatar al nobilului cartier.⁸ (⁸ Vezi Ion Pacepa, Red Horizons – Orizonturi roșii, Londra, 1988, pag. 193 și urm. Povestea de dragoste dintre generalul Militaru și o agentă KGB e probabil o fantezie a fostului șef al departamentului de informații externe a securității române. Ceea ce e sigur, e că Militaru era considerat și de serviciile secrete vestice ca un „moscovit”. Vezi și convorbirea lui cu Jean-Paul Mari în mai 1990 pentru ziarul Nouvel Observateur, Paris.)
În principiu, toți acești privilegiați nu ar fi avut de ce să se plîngă. Pe largile bulevarde ale cartierelor Floreasca și Dorobanți nu se auzeau pufăind daciile răblăgite, mașina unică a economiei de comandă a țării. Nu, imaginea acestor cartiere de elită era mai degrabă marcată de limuzinele importate din vest, ele fiind locuite, în afara nomenclaturii, doar de diplomați. Nobilimii roșii îi stăteau la dispoziție magazine speciale pline de mărfuri din vest, restaurante și case de primire, ca de exemplu hotelul partidului „Tolstoi” de pe strada cu același nume. Acestea puteau însă servi și ca puncte de întîlnire pentru conversații discrete. Cu toată viața ei în lux, elita din România își intensifica intrigile împotriva conducătorului, printre cei mai activi fiind directorul de editură Iliescu.⁹ (⁹ Potrivit unor surse particulare. Din declarația unui fost securist, Iliescu îl informase pe Militaru, cu ocazia plimbării lor conspirative, de constituirea unei alte grupări cu numele de „front”.)