Rezistența dirijată

La circa o jumătate de oră după fuga precipitată a dictatorilor, electricianul Nica se găsea în centrala telefonică militară de la etajul 6 al comitetului central, încercînd să restabilească legăturile. După ce reuși, formă numărul informațiilor 030 ... La capătul celălalt răspunse o voce de fată ... Nica, cel care scrisese numeroase scrisori de protest împotriva samavolniciei, spuse cu o voce stridentă „Aici este comitetul central!” Fără să aștepte un răspuns ceru să fie trimise cîteva telefoniste în slujba revoluției.
Vocea feminină de la capătul firului îi replică însă cu aversiune că în acele ore decisive pur și simplu nu exista personal. Abia spre seară ocupanții cc-ului puteau conta pe ajutoare. „Unități din Tîrgoviște - turui ea - se îndreaptă deja încoace.” Dar această veste alarmantă nu era decît un zvon ca multe altele din acele zile.
Neînfricatul electrician nu se lăsă însă. Se opusese cu un gest amenințător, cînd un ofițer vru să-l scoată din centrala telefonică. Unui student, care sosise în fugă, îi dădu dispoziția să telefoneze la radio Europa Liberă, pentru ca acesta să afle întîi că dictatura fusese înlăturată pentru totdeauna. Pentru Nica în acel moment nu mai încăpea îndoială asupra acestei realități.
Încă din primele ore ale dimineții, Nica fusese prezent în piața Universității. Către ora 8, cînd a ajuns în piața Universității, deasupra acestui teatru al masacrului nocturn domnea o liniște lugubră. Prin clădiri și ganguri numeroase grupuri mici se ascundeau cuprinse de o furie neputincioasă.
Cu toate acestea, în întreprinderile strict supravegheate în acea zi de 22 decembrie ipocrizia s-a transformat brusc în dorință de plecare cînd, înainte de intrarea în schimb, în fața uzinelor, delegații de studenți răzvrătiți căutau să-i convingă pe muncitori și-i rugau să-i sprijine public. Oamenii nu se lăsară convinși prea repede. Dar vestea dată la radio despre sinuciderea ministrului Milea, aprinse scînteia care puse în mișcare coloanele cu mii de muncitori și salariați. Se produse astfel situația ideală, în care muncitorii și studenții se aliaseră împotriva detestatei dictaturi, situație care – ca o ironie a soartei – fusese creată de moartea unuia din cei mai credincioși slujitori ai lui Ceaușescu ...
Curînd, piața Universității era din nou plină ochi, ocupată acum de muncitori și studenți ... Tancurile și unitățile de asalt, chemate de Milea pentru represiune se retrăseseră, iar mulțimea scanda cu entuziasm: „Și armata e cu noi!”
Urmaseră îmbrățișări și înfrățiri. Militari fără arme luau în brațe studente și permiteau tinerilor dezlănțuiți să se suie pe TAB-urile care se retrăseseră pe străzile laterale. Mii de cetățeni ieșeau acum din stațiile de metrou, din apartamente, magazine sau birouri, amestecîndu-se în marșul prieteniei. Vecinii, înainte bănuitori, acum își făceau semne amicale. Femeile rîdeau și plîngeau. Tineri soldați și fete mergeau braț la braț pe bulevardele largi ocupate acum de o populație pașnică. În centrul orașului, toate mașinile începură să sune prelung din claxoane.
Și piața Palatului, acum nepăzită, era în scurt timp în mîinile maselor de oameni. Așa cum fusese programat de Stănculescu, zecile de mii de ochi ai celor adunați în piață văzuseră plecarea dictatorului și dispariția elicopterului la orizont.
Electricianul Leon Nica pătrunsese, împreună cu primul val de revoluționari, prin ușile larg deschise ale comitetului central, fără ca cineva să se opună. Parterul clădirii semăna cu o tabără părăsită în grabă. Peste tot se vedeau resturi de mîncare și sticle pe jumătate golite. La etajul I, privirea lui Nica fu atrasă de clipitul unui bec roșu de la un telefon. El a vrut să afle cine fusese cel care explorase deja, la atît de puțin timp după ocuparea clădirii, acest labirint trecut cu vederea. Cu toate acestea, la etajul 6, în sectorul armatei, nu găsise nici un suflet de om. După ce solicitase centrala telefonică în slujba revoluției, curajosul Nica își continuase explorarea. Multe camere erau încuiate, dar într-unul din cabinetele secrete găsi un grup de militari, care telefonau de zor, dînd comenzi, fără să se sinchisească de haosul din jur. Aflînd că e revoluționar, un colonel amabil de acolo îi făcu cadou un aparat de radio-recepție.
La etajul întîi, în camera 119, Nica descoperi pe unul din reprezentanții fostei puteri.
Era Ilie Verdeț, alt vicepreședinte al guvernului, care se sfătuia în mare taină cu colegul său Dăscălescu, asupra viitorului țării rămase fără conducere. Chemînd cîțiva studenți în ajutor, vigilentul electrician preluă paza acestor doi veterani. ¹⁰ ( ¹⁰ Interviurile cu Leon Nica din martie și mai 1990.)
În schimb, alți reprezentanți ai regimului prăbușit, membri neidentificați ai securității, acționau pe coridoarele lungi. După fuga stăpînului lor, oamenii direcției 5, care din ajun asiguraseră paza clădirii puterii „în stare de alarmă” rămăseseră în comitetul central. În timp ce Stănculescu, organizase plecarea de pe acoperiș a tiranilor, ofițerii direcției 5, acum în civil, formaseră deja un cordon la cele patru intrări ale clădirii. După ce a fost ordonată retragerea tancurilor din piața Palatului securiștii ademeniseră mai aproape, în grupuri mici, populația. Ultimele pregătiri pentru fuga lui Ceaușescu fiind terminate, ei au permis maselor dezlănțuite să pătrundă în sanctuarul puterii roșii, primul val intrînd în clădirea CC-ului, prin două din cele patru intrări, imediat după ora 14. La 14.30 păzitorii tainei Graal-ului regimului au deschis porțile pentru a doua oară. ¹¹ ( ¹¹ Vezi Cronica însîngerată a Bucureștiului în revoluție, București, 1990. Pe una din fotografii se vede clar bariera ridicată de securiști.)
În timp ce securitatea acționa din culise, revoluționarii atît cei adevărați cît și cei pretinși, erau cuprinși de o euforie de necrezut. După nici două ceasuri, centrala partidului semăna cu un tîrg al Moșilor. Documentele de partid semnate de tiran zburau de la balcon, iar printre demonstranți se amestecau vechi reprezentanți, acum anonimi, ai regimului căzut. Sertarele birourilor erau golite, geamurile și țevile de apă se spărgeau sub loviturile de picior ale unor revoluționari mai impulsivi. Alții porniseră în căutarea de documente de stat secrete.
– „Nu distrugeți dovezile!” avertizau unii dintre vizitatorii mai cu minte. Dar nu se găsiseră nici un fel de acte sau acorduri strict secrete pe durata acestei căutări înfrigurate și majoritatea dulapurilor erau goale.
În acest timp piața din fața comitetului central începuse să se umple din nou. Din cîteva zeci de mii, se făcură o sută de mii. Profesoara de sport Daniela Popescu, radiind de bucurie, fusese dusă în mijlocul revoltei de către masa de revoluționari. Înghesuită între figuri străine, dar cu aceleași expresii de beatitudine, Daniela Popescu, zbiera, ca ieșită din minți: „Jos dictatura!”
Încă de dimineață, după noaptea înfiorătoare cu împușcături și morți, Daniela fusese consemnată la domiciliu de severa ei mamă care îi interzisese să demonstreze împotriva lui Ceaușescu. Dar nemulțumita Daniela nu mai era de ținut în frîu și pornise, alături de alți necunoscuți, spre centrul orașului. Cea mai mare victorie a fost ocuparea pașnică a clădirii CC-ului. Cu entuziasm nestăvilit, cu cîntece și aplauze, manifestanții mai ocupară cîteva clădiri, considerate ca centre ale puterii apuse. Dar, din umbră, securitatea controla și dirija cu precizie toate mișcările acestei revoluții „spontane”. Aceiași civili repetau piesa „cuceririi” comitetului central, și la televiziune, la radio și chiar la ministerul de interne, deschizînd și închizînd la loc uriașele uși, ca pe o ecluză.¹² (¹² Mai multe interviuri cu salariați ai televiziunii române.)