Ultimul avertisment

În ziua următoare, 21 decembrie, autoîngîmfarea tiranului se transformă în aroganță deschisă.
Fără să acorde nici o importanță semnelor de furtună care ar fi trebuit să-l neliniștească, conducătorul a vrut să-și constrîngă propriul popor la un gest vizibil de supunere. În acest scop el a făcut apel la cea mai simplă și eficientă metodă de exercitare totalitară a puterii: încă de la primele ore ale dimineții el a ordonat supusului său aparat de partid să organizeze un mare miting. Pentru a înlătura orice risc el a dispus ca din public să facă parte doar proletari înrobiți.
Dimineața, la 7, la toate birourile organizațiilor de partid din marile întreprinderi ale capitalei, se primise cîte o telegramă scurtă: Trebuia îndată convocat un număr de voluntari, de preferință membri de partid, care să rămînă pregătiți în așteptarea dispozițiilor ce vor urma. La începerea schimbului, bonzii ascultători ai partidului se puseseră pe treabă, dar în mai multe fabrici, voluntarii se lăsau așteptați. Ca urmare se convocară salariați care nu erau membri de partid pentru a completa rîndurile publicului, la spectacolul politic ce urma să aibă loc.
Astfel, la Electromontaj jumătate din personalul fabricii, vreo 1000 de oameni, fură siliți să pornească în formație organizată, iar la „23 august”, întreprindere comunistă model – circa 10000, adică tot o jumătate. În frunte cu nelipsiții secretari de partid, toate aceste coloane nesfîrșite se revarsă spre centrul „municipiului”.
„Piloții” dirijau fiecare colectiv.
Punctul de întîlnire preliminar fusese stabilit pe bulevardul 1848, care tăia centrul Bucureștiului în două de la nord la sud. Curînd acesta fu plin pînă la refuz. Siluetele cu chipuri triste țineau încă înfășurate panourile cu lozincile obișnuite („Trăiască partidul comunist român!”) încă nedesfăcute, așa cum primiseră dispoziții.
Se simțea, totuși, în aer o oarecare tensiune, dar nu putea fi vorba de vreo încercare de protest.
Acestor oameni copleșiți de gîndurile existenței lor triste și a nevoilor zilnice, numai de revoluție nu le ardea.
De la una din ferestrele spitalului Colțea dinspre colțul pieței Universității, Andreea Andreescu privea această uriașă și înspăimîntătoare aglomerație. Lîngă ea dr. Piroșca Gyorgy, doctoriță stagiară de naționalitate maghiară din Timișoara, privea fix la strada blocată pregătită de paradă. Andreea, secretara șefului secției de chirurgie, dr. Nicolae Angelescu, care mai era și secretar de partid, îi spuse în șoaptă – cu oarecare jenă: „La voi oamenii mor pentru libertate, iar aici se defilează pentru bătrînul”.
Și această tînără era una din victimele regimului. După absolvirea studiilor de științe sociale, Andreea Andreescu, acum în vîrstă de 37 de ani, fusese colaboratoarea lui Mihai Botez la filiala ONU în București, CEDOR. Ea însă nu bătuse numai la mașină manuscrisele talentatului matematician, ci împărtășise și convingerile democratice ale acestuia. După ce a refuzat toate propunerile securității de a-și spiona șeful și prietenul, ea a fost mai întîi amenințată și apoi supravegheată. În 1984 institutul, incomod pentru regim, fusese închis sub un pretext șubred. Incomodul Botez dispăruse în izolatul oraș Tulcea, iar colaboratoarea sa își plătise statornicia rămînînd șomeră și fiind permanent spionată.
Securitatea îi împingea pe cei cu alte convingeri într-un cerc diabolic. Întrucît așa-zisul său dosar nu îndeplinea criteriile cerute în mod obișnuit, secretarii de partid de peste tot îi refuzau, cu cinism, în mod repetat angajarea. A părăsit-o și soțul. După divorț fetița i-a fost luată întrucît ea nu lucra. Asistenta altădată rebelă a sfîrșit, ca o femeie distrusă, în anticamera modestă a secției de chirurgie, ca personal auxiliar prost plătit, în cea mai veche clinică bucureșteană.
Jos pe bulevard, care era plin pînă pe trotuare, masele de proletari se puseră cuminți în mișcare în jurul orelor 10. Unele coloane intrară în bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej, altele pe străzile Edgar Quinet și 13 decembrie. Cu toții pătrunseră apoi în piața Palatului, unde trebuiră să mai aștepte încă două ceasuri pînă la apariția actorului principal al piesei, Ceaușescu și a anturajului său.
În mijlocul acestei cirezi ascultătoare, Leon Nica, un scund și agil electrician, în vîrstă de vreo 35 de ani, se ascunse în mod dibaci. Oficial nu avea ce căuta acolo, căci colegii săi, muncitori la întreprinderea de construcții IACERD nu fuseseră chemați la manifestație. Nica mărșăluia alături cu ceilalți perfect convins de rolul său de opozant al regimului.
Acest specialist în meseria sa, se ocupa de ani de zile cu conceperea de scrisori de protest, pe care reușise să le expedieze în occident prin biblioteca americană din strada Tudor Arghezi.
Printr-o pură coincidență, ultima din acestea fusese publicată chiar cu o zi înainte, 20 decembrie, după un lung ocol, de ziarul canadian The Globe and Mail. Cu toate că ea cuprindea detalii pregnante asupra evenimentelor de la Timișoara, nu trezise mare interes în străinătate. Acum Nica spera ca neobișnuita aglomerare de lume să ofere o nouă ocazie de rezistență împotriva regimului.⁵ (⁵ Ziarul Globe and Mail – Londra, din 20 decembrie 1989, precum și convorbirile cu Leon Nica în aprilie și mai 1990.)
Ca de obicei, sute de securiști vegheau ca uriașa întrunire să nu fie tulburată. Forțele camuflate ale „organelor” nu fuseseră însă, ca în alte ocazii, plasate în chiar toate unghierele. În timp ce în mod normal la astfel de manifestări ale regimului participanții trebuiau să se supună chiar și unui control corporal, de această dată gardienii neatenți ai regimului făceau semn masei de muncitori să înainteze. Securitatea însă își infiltrase mai mulți spioni decît de obicei printre cei ce se deplasau pe jos. Li se dăduse ordinul precis, să nu mai acționeze, ca la alte ocazii, ca dirijori de aplauze și agitatori. Astfel, Ion Barbonea, de profesie administrator al restaurantelor din sectorul 1, dar lucra și pentru securitate, primise, cu scurt timp înaintea începerii defilării, un ordin special. I se dăduseră cîteva petarde, pe care urma să le arunce imediat după începerea discursului lui Ceaușescu. Dar și securistului Doru Haraga i se dăduse un ordin similar, anume de a provoca neliniște în asistență. O altă măsură neobișnuită a organelor fusese întărirea pazei la sediile organelor de presă. Șase ofițeri de securitate fuseseră trimiși în calea Dorobanți, la sediul televiziunii. Alți cinci securiști cu grad mare erau postați la casa radio pe strada Nuferilor.⁶ (⁶ Conform interviului cu mai mulți salariați ai televiziunii române. Întrucît din motive de economie televiziunea avea doar trei ore de emisie zilnic, de regulă era părăsită. Cu atît mai mult numărul suplimentar de angajați ai securității bătea la ochi.) Astfel, în timp ce organele de securitate, după rezistența pasivă de la Timișoara, începuseră pentru prima dată să se răzvrătească activ, dar și circumspect, împotriva lui Ceaușescu, populația continua să simtă frica în oase.
Mulți studenți nemulțumiți, care de mult începuseră să critice regimul, nu îndrăzniseră să se apropie prea mult de locul unde se desfășura uriașul și straniul miting. Printre cei care, în zilele din urmă, făcuseră repetiții pentru revoltă dar o amînaseră tot mereu, se afla și Laurențiu Curcă de 24 de ani, care venea în fiecare dimineață cu metroul în centrul orașului. Studentul politehnic se ascunsese în gangul întunecos al unei case de pe o stradă laterală, întrucît bine păzita piață a Palatului nu-i prezenta încredere.
„Mitingul spontan”, cum erau numite cu dispreț în popor aceste adunări forțate ale conducătorului, începu, în jurul orei 12 în piața Palatului. Fiecare delegație era adunată în formație strînsă și nemișcată. Electricianul Nica se alăturase și el disciplinat celor de la 23 august. Peste capul miilor de manifestanți flutura o mare de drapele și de lozinci, cu eternele cuvinte de laudă pentru tovarășul Ceaușescu. Pe alte fotomontaje zîmbea tovarășa nr. 1, Elena, întinerită cu cel puțin douăzeci de ani față de cei 69 din realitate. Două aparate de filmat ale televiziunii înregistrau această întrunire comandată. Conform tradiției dictatoriale și restul țării trebuia forțat să se bucure de acest spectacol.
După imnurile de laudă declamate de mai mulți bonzi de rang mai mic, dictatorul în persoană apăru la ora 13 pe marele balcon al comitetului central.
Purta un palton negru, enorm, cu garnitură de astrahan. Șapca de aceeași culoare și-o trăsese peste ochi. De asemenea, prea încotoșmănată pentru vremea călduță din acea zi, îi stătea în stînga prima doamnă, cu părul lins tras pe spate. În dreapta satrapului fuseseră siliți să se alăture premierul Dăscălescu – care tratase cu două zile înainte cu revoluționarii din Timișoara, Emil Bobu și Iulian Vlad. La colțurile balconului, cîțiva securiști supravegheau atent mulțimea spre a-i depista pe cei care eventual ar încerca să tulbure liniștea. Dar totul este încă în ordine.
După aplauzele care durară cîteva minute, dictatorul își începu, în sfîrșit, cuvîntarea. Cu dicțiunea-i împiedicată, el își repetă acuzațiile cu privire la tulburări la adresa stăinătății, atît a celor din vecini, cît și a celor din depărtare, fără însă a nominaliza pe nimeni: acei agenți care doresc să distrugă socialismul. Pe disidenții regimului îi numi, după vocabularul tipic tuturor tiranilor: criminali ordinari, iar pe demonstranții din Timișoara: huligani și golani.
Timp de șapte minute Ceaușescu tună și fulgeră împotriva tuturor, fără excepție. Dar, chiar în clipa în care începuse să-i laude pe „organizatorii acestei mari demonstrații populare”, se petrecu ceea ce pînă atunci păruse de neconceput: dictatorului i se luă rolul primei viori, și cu aceasta și puterea.
Mai întîi, întreaga piață fu străbătută de un murmur ușor, apoi marea drapelelor roșii începu să miște, parcă împinsă de vînt. În fine, rumoarea nedeslușită se preciză. Cuvintele festive, adesea răcnite, „Ceaușescu și poporul!” s-au transformat într-un amenințător strigăt de protest: „Ceaușescu, dictatorul!”
În mai toate ungherele pieței începură să se audă strigăte. Securiștii ascunși în mulțime își ridicară vocea, unul după celălalt. Răcnind cît îi ținea glasul, ei cereau bătrînului să plece din balcon.
Totuși, regia spectacolului nu fusese perfectă. Chiar securistul Barbonea, ascuns într-un grup de manifestanți prin preajma hotelului Athénée Palace, nu reuși să-i sperie decît pe cei din jur, în clipa în care aruncă petardele. Cu toate că încercaseră să fugă speriați de detunătură, fuseseră stingheriți de colegii lor. Dar neliniștea creștea și grupurile de salariați din diferite întreprinderi priveau în jur dezorientați, neîndrăznind nici să strige, nici să fluiere. Nica, rebelul care se afla acolo cu de la sine putere, a fost unul dintre puținii care, fără să știe după cine se ia, începu să înjure cu glas tare.
Dar și sus la balcon, dictatorul reacționă cu multă întîrziere. Mai întîi privi uluit în jur, apoi cu vocea ușor tremurată, strigă în microfon: alo, alo, tovarăși! Apoi controlă microfonul, lovindu-l cu degetul. În difuzoarele din piață se auzi clar: tac! tac!
În timp ce dictatorul nu pricepea ce i se întîmplă, Elena, cu prezența sa de spirit, salvă situația cu o comandă fermă: „Vorbește în continuare!” se răsti ea la șeful de partid și de stat rămas perplex. „Vorbește odată!” Și Ceaușescu vorbi. Schimbîndu-și abil poziția cu 360° el își îndreptă tirada injurioasă de la început spre conciliere. Își ispiti încă o dată poporul anunțînd creșterea cu 10% a salariului minim, a pensiilor văduvelor de război, a alocațiilor pentru copii și a pensiilor de muncă. Transmisia „în direct”, care fusese întreruptă pe timpul celor cîteva minute de neliniște de către operatorii rămași fideli regimului, se reluase apoi, difuzînd aceste promisiiuni în întreaga țară. La sfîrșit, s-au putut înregistra chiar aplauze – acestea fiind ultimele din lunga carieră a tiranului.⁷ (⁷ Vezi emisiunea televiziunii române din 21 decembrie 1989. Cele petrecute în piață au fost povestite de muncitori, care, natural au vrut să rămînă anonimi.)
Scurt timp după surprinzătoarea întrerupere a emisiunii, se petrecu și la institutul politehnic o scenă neobișnuită. Conferențiarul Roman își petrecuse dimineața într-o mare agitație. Tocmai în dimineața aceea a încercat să pună capăt calității sale, de ani de zile, de membru de partid. După ce ocupase biroul secretarului de partid Tărîță, care era de negăsit, Roman chemă la el cîțiva studenți pentru a organiza un protest împotriva lui Ceaușescu. Atunci cînd a intervenit, însă, întreruperea transmisiei tv conferențiarul pur și simplu a fugit și și-a lăsat studenții în plata Domnului.⁸ (⁸ Mai mulți martori au confirmat că Roman, îmbrăcat în negru, își petrecuse toată dimineața la institutul politehnic. Nici în după-amiaza zilei de 21 decembrie el nu a fost văzut în centrul orașului. Era, imposibil ca Roman să fi organizat protestul din piață, așa cum a încercat el să susțină.)
Marele miting se încheiase, totuși, pașnic, cu toată tulburarea temporară. Se petrecuseră cîteva scene uimitoare. Muncitorii înspăimîntați se buluciseră atît de agitați să iasă din piața Palatului, încît aproape că existaseră victime. Mulți dintre participanții la manifestație fuseseră trîntiți la pămînt și călcați în picioare atunci cînd cei o sută de mii o luară la fugă în același timp. Cîțiva participanți de la Electromontaj încercaseră să se îndepărteze de mulțimea total debusolată prin străduțele din partea de nord a pieței, însă fuseseră împiedicați de securiști vigilenți. Era permisă ieșirea numai la sud, adică spre piața Universității. Cei care o luaseră în această direcție, intrară în stațiile de metrou din apropiere și într-o jumătate de oră dispăruseră cu toții.
În jurul orei 14 actorii din centrul Bucureștiului se schimbaseră. În piața Universității, mărginită de clădirile unor facultăți și de hotelul Intercontinental, se adunaseră grupuri mici de oameni care răspîndeau vestea despre eșecul manifestației de stradă. Din acest grup format ad-hoc făcea parte, de exemplu, și studentul Laurențiu Curcă. Acesta își părăsise adăpostul sigur încurajat de noua situație creată. Printre curioșii tăcuți se afla și nemulțumita informatoare Daniela Popescu, profesoara de sport, aflată întîmplător în centru, care se apropiase timid de grup.
Cu încetul, aceste grupuri formaseră o mare de oameni în piața Universității. Un kilometru mai la nord, în piața Romană, se afla un alt grup de cîteva sute de persoane, între care disidentul Radu Filipescu. El era escortat de doi securiști care îl supravegheaseră încă de la începerea tulburărilor de la Timișoara. În 1983 tînărul inginer fusese condamnat la 10 ani de închisoare pentru că a difuzat manifeste împotriva regimului, dar după trei ani fusese eliberat. Securitatea îl ținuse de atunci sub observație, șicanîndu-l mereu cu interogatorii și supraveghindu-l.⁹ (⁹ Interviu cu Filipescu în martie 1990, precum și darea de seamă anuală pe 1987 a Amnesty International, pag. 425.)
În acest moment, la București, ca și înainte la Timișoara, securitatea făcea un joc dublu. După încercarea de incitare la protest din piața Palatului, acum se pregătea o nouă represiune. Dinspre bulevarde se apropiau blindate cu hîrîitul caracteristic al motoarelor Diesel. Cisterne ale pompierilor staționau pe străzile din jurul pieței Universității. În parkingul hotelului Intercontinental o unitate a trupelor speciale FOI formase un cordon puternic cu căști albe și scuturi uriașe care îi făceau să pară și mai amenințători. După tipic, în masele de oameni se amestecau securiști în civil. După ce piața Universității fu complet zăvorîtă, izbucni deodată din rîndurile celor de acolo strigătul: „Libertate!” Cu încetul apelul fu reluat de alte voci, din ce în ce mai limpede și puternic.