Noul clan
Prima manevră diversionistă evidentă a frontului a avut loc la 12 ianuarie 1990, la nici două săptămîni după încheierea revoltei manipulate. La București, avusese loc o demonstrație la care vorbitori mînioși acuzaseră noul guvern că nu-și îndeplinise nici una din promisiunile făcute. Cu durere în suflet, frontul anunțase chiar în aceeași seară, dizolvarea partidului comunist, dar își însușise îndată și fondurile acestuia, evaluate la mai multe milioane de dolari. Întrucît în timpul revoluției noua putere preluase deja toate „organizațiile locale”, care, conform vechiului regim, erau în întregime comuniste, frontul a devenit automat succesorul partidului unic care nu mai putea fi menținut.¹ (¹ La 12 ianuarie 1990, partidul comunist fusese dizolvat și patrimoniul său confiscat. În ziua următoare, însă, partidul comunist fusese din nou acceptat, în schimb averea îi rămase în mîna guvernului provizoriu. Evaluarea acestei averi, fusese imposibil de calculat întrucît în sistemul comunist statul și partidul erau strîns legate între ele.)
La început fuseseră aranjați în posturi bune cei din cercul intim, printre care comuniștii Roman și Militaru. În săptămînile ce urmaseră se puseseră în mișcare cei din linia a doua: Marțian, vechiul stalinist care condusese cu succes telerevoluția, fusese răsplătit cu funcția de secretar al comitetului executiv al consiliului frontului. Ion Petru fost secretar al cc al pcr pentru problemele tineretului, devenise decan al universității din București, iar secretarul județean de partid de la Iași, Surdu era acum ministru adjunct al agriculturii.² (² La presiunile opoziției politice organizate - vechile partide - fusese creat, la mijlocul lui februarie, consiliul provizoriu de uniune națională, care urma să preia, pînă la alegerile din luna mai, rolul parlamentului. Din cei 225 de membri ai săi, jumătate erau activiști ai frontului, cealaltă jumătate fiind împărțită între reprezentanții opoziției. Vezi și ziarul „Le Monde”, din 28 februarie 1990.)
Pe cînd noii deținători ai puterii negau orice legătură cu fostul partid comunist, partidele din opoziția democratică simțeau, la cele mai mărunte pretenții, folosirea vechilor metode de dominare. La sfîrșitul lunii ianuarie, sute de mii de manifestanți ieșiseră pe marile bulevarde, protestînd împotriva comunismului. Iliescu a dat ordin să fie aduși minerii din bazinul Tîrgu-Jiu în capitală. Ca prim avertisment, aceștia făcură țăndări sediul partidului național țărănesc. În prealabil noul președinte îi ademenise pe proletarii scandalagii printr-o manevră abilă, acordîndu-le creșteri salariale considerabile, norme de hrană sporite și reducerea zilei de lucru.³ (³ În primăvara anului 1977 izbucniseră mai multe greve la minele din Tîrgu-Jiu, securitatea izolînd complet județul și începînd o masivă campanie de oprimare. În mine fuseseră infiltrați numeroși securiști care nu dispăruseră nici după revoluție și care, probabil, au participat cu competență la acțiunile din București. Nu degeaba poporul îi numea „mineri ai ministerului de interne”.)
Acești muncitori din subteran care munceau din răsputeri răbdaseră din greu, mai ales sub Ceaușescu.
La 18 februarie, o lună și jumătate după luarea puterii, pretinșii adversari ai lui Iliescu au luat cu asalt noul sediu al guvernului din piața Victoriei. Ca urmare guvernul a decretat limitarea dreptului la demonstrații. În ziua următoare, minerii, cu chipurile lor înnegrite de praf erau din nou conduși în capitală.
În săptămînile decisive de dinainte de alegerile libere, care fuseseră amînate cu o lună, teroarea ascunsă a devenit o teroare pe față. Tuturor partidelor din opoziție - de la liberali pînă la țărăniști - le era împiedicat accesul la mass-media printr-o lege din timpul dictaturii care prevedea că televiziunea și radioul erau supuse controlului prezidențial. În plus, în întreaga țară (capitală, orașe, comune) fanatici aflați în slujba noii puteri se luau sistematic la bătaie în timpul manifetărilor partidelor din opoziție. Manipularea populației și falsificarea rezultatelor prin speculațiile abile ale personalului școlit al frontului și-au arătat roadele din plin: 66% din voturi pentru front și 85% pentru Iliescu. Rezultatele surprinzător de mari au transformat bucuria în penibil.
Prima manevră diversionistă evidentă a frontului a avut loc la 12 ianuarie 1990, la nici două săptămîni după încheierea revoltei manipulate. La București, avusese loc o demonstrație la care vorbitori mînioși acuzaseră noul guvern că nu-și îndeplinise nici una din promisiunile făcute. Cu durere în suflet, frontul anunțase chiar în aceeași seară, dizolvarea partidului comunist, dar își însușise îndată și fondurile acestuia, evaluate la mai multe milioane de dolari. Întrucît în timpul revoluției noua putere preluase deja toate „organizațiile locale”, care, conform vechiului regim, erau în întregime comuniste, frontul a devenit automat succesorul partidului unic care nu mai putea fi menținut.¹ (¹ La 12 ianuarie 1990, partidul comunist fusese dizolvat și patrimoniul său confiscat. În ziua următoare, însă, partidul comunist fusese din nou acceptat, în schimb averea îi rămase în mîna guvernului provizoriu. Evaluarea acestei averi, fusese imposibil de calculat întrucît în sistemul comunist statul și partidul erau strîns legate între ele.)
La început fuseseră aranjați în posturi bune cei din cercul intim, printre care comuniștii Roman și Militaru. În săptămînile ce urmaseră se puseseră în mișcare cei din linia a doua: Marțian, vechiul stalinist care condusese cu succes telerevoluția, fusese răsplătit cu funcția de secretar al comitetului executiv al consiliului frontului. Ion Petru fost secretar al cc al pcr pentru problemele tineretului, devenise decan al universității din București, iar secretarul județean de partid de la Iași, Surdu era acum ministru adjunct al agriculturii.² (² La presiunile opoziției politice organizate - vechile partide - fusese creat, la mijlocul lui februarie, consiliul provizoriu de uniune națională, care urma să preia, pînă la alegerile din luna mai, rolul parlamentului. Din cei 225 de membri ai săi, jumătate erau activiști ai frontului, cealaltă jumătate fiind împărțită între reprezentanții opoziției. Vezi și ziarul „Le Monde”, din 28 februarie 1990.)
Pe cînd noii deținători ai puterii negau orice legătură cu fostul partid comunist, partidele din opoziția democratică simțeau, la cele mai mărunte pretenții, folosirea vechilor metode de dominare. La sfîrșitul lunii ianuarie, sute de mii de manifestanți ieșiseră pe marile bulevarde, protestînd împotriva comunismului. Iliescu a dat ordin să fie aduși minerii din bazinul Tîrgu-Jiu în capitală. Ca prim avertisment, aceștia făcură țăndări sediul partidului național țărănesc. În prealabil noul președinte îi ademenise pe proletarii scandalagii printr-o manevră abilă, acordîndu-le creșteri salariale considerabile, norme de hrană sporite și reducerea zilei de lucru.³ (³ În primăvara anului 1977 izbucniseră mai multe greve la minele din Tîrgu-Jiu, securitatea izolînd complet județul și începînd o masivă campanie de oprimare. În mine fuseseră infiltrați numeroși securiști care nu dispăruseră nici după revoluție și care, probabil, au participat cu competență la acțiunile din București. Nu degeaba poporul îi numea „mineri ai ministerului de interne”.)
Acești muncitori din subteran care munceau din răsputeri răbdaseră din greu, mai ales sub Ceaușescu.
La 18 februarie, o lună și jumătate după luarea puterii, pretinșii adversari ai lui Iliescu au luat cu asalt noul sediu al guvernului din piața Victoriei. Ca urmare guvernul a decretat limitarea dreptului la demonstrații. În ziua următoare, minerii, cu chipurile lor înnegrite de praf erau din nou conduși în capitală.
În săptămînile decisive de dinainte de alegerile libere, care fuseseră amînate cu o lună, teroarea ascunsă a devenit o teroare pe față. Tuturor partidelor din opoziție - de la liberali pînă la țărăniști - le era împiedicat accesul la mass-media printr-o lege din timpul dictaturii care prevedea că televiziunea și radioul erau supuse controlului prezidențial. În plus, în întreaga țară (capitală, orașe, comune) fanatici aflați în slujba noii puteri se luau sistematic la bătaie în timpul manifetărilor partidelor din opoziție. Manipularea populației și falsificarea rezultatelor prin speculațiile abile ale personalului școlit al frontului și-au arătat roadele din plin: 66% din voturi pentru front și 85% pentru Iliescu. Rezultatele surprinzător de mari au transformat bucuria în penibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu