Era uşor de constatat că „revoluţia” şi aşa-numitul aliat, armata, se lăuda cu aroganţă că trebuie să se apere împotriva mai multor duşmani puternici, sprijiniţi nu numai de forţe din ţară, dar şi din străinătate. Doar la cîteva ore după începerea schimburilor de focuri, apăruse zvonul, că alături de comandourile lui Ceauşescu, adică de „terorişti”, începuseră să lupte mercenari străini, în majoritate arabi. O altă ştire înspăimîntătoare care revenea în mod perseverent era aceea a unui atac cu elicoptere. În actele oficiale ale armatei a fost chiar menţionat în scris că o formaţie completă de elicoptere de luptă se îndrepta din toate direcţiile spre Bucureşti cu scopul unui atac. Conform rapoartelor de situaţie ele zburau nu numai dinspre Constanţa, survolînd Slobozia, spre capitală, ci şi dinspre Craiova şi Tîrgu-Jiu, în sud-estul ţării.⁸ (⁸ După revoluție, armata întocmise mai multe rapoarte asupra „invaziei elicopterelor”, ca imediat să renunțe.)
Dar și în centrul capitalei, militarii lipsiți de experiența luptei reale, trebuiseră să-și justifice insuccesele cu povești similare. Ei susțineau sus și tare că „dușmanul” le scăpase în labirintul tunelelor subterane. Curînd se vorbea peste tot despre rețeaua secretă de canale, care străbătea întreaga capitală. Această nouă legendă fusese preluată și ea de noua conducere a armatei aflate sub comanda lui Militaru. Adevărul era că în afara buncărului antiatomic - care era deja cunoscut de toți - dintre Palat și comitetul central, atît invazia elicopterelor, cît și „Arab connection”, și rețeaua subterană, fuseseră doar minciuni sfruntate.⁹ (⁹ Și sub palatul republicii, Ceaușescu pusese să se construiască un tunel și un adăpost antiatomic, care, însă, în acel moment, mai era în lucru.)
Totuși avusese loc și un război crunt, în interiorul aparatului militar, care - numai în aparență - se aflase pînă atunci în deplină solidaritate, alături de popor. În complicata structură a armatei se ajunsese, încă înaintea răsturnării oficiale a dictaturii, la tensiuni care nu mai puteau fi ascunse. Șeful trupelor de grăniceri, generalul Tiaca, fusese ignorat de subalternul său colonelul Giantă, care făcea parte din conspirație. Cu toate acestea, grănicerii lui Tiaca fuseseră participanți asidui ai luptelor din capitală, fiind răspunzători de zeci și zeci de morți inutile din rîndul populației civile.¹º (¹º La 23 decembrie 1989 Tiaca fusese destituit de Giantă, dar după revoluție rămăsese totuși comandantul trupelor de grăniceri.)
Cu cinism orb, și cu o brutalitate de neconceput, noii potentați abuzaseră de haosul general, pentru a se descotorosi de toți eventualii adversari din interiorul organismului. Se profita de ocazie și pentru a încheia socoteli vechi, rămase în suspensie.
În seara zilei de 23 decembrie, Militaru ordonă şefului trupelor USLA, Ardeleanu, care se supusese „frontului” fără a crîcni, să-şi scoată o parte a trupelor sale antitero din cazărmi, pentru o operaţie specială. Era vorba să fie lichidat un presupus cuib de rezistenţă al teroriştilor din cîteva case din cartierul Drumul Taberei. Militaru insistă ca la operaţie să participe şi şeful adjunct al unităţilor USLA, Gheorghe Trosca. Acesta lucrase ani de zile, la direcţia a 4-a, care se ocupa de spionajul militar, şi era unul din spionii cei mai detestaţi din toată armata.
Către orele două noaptea, două vehicule TAB se apropiaseră de porţile ministerului apărării. Unităţile care aveau misiunea să apere ministerul deschiseseră imediat focul, fără avertisment. Cele două blindate ripostară, urmînd o luptă care se termină cu incendierea ambelor TAB-uri. Şapte din cei opt ocupanţi fuseseră ucişi, printre ei şi Trosca.¹¹ (¹¹ La sfîrșitul lui februarie 1990, generalul Stănculescu mărturisise la o conferință de presă că acest incident fusese urmarea unei „neînțelegeri” și că victimele trebuiau considerate „eroi ai revoluției”. Vezi conferința de presă din 21 februarie 1990.)
O altă operaţie de reglare a conturilor cu sînge rece o constituise dispariţia influentului general Nuţă. În calitate de şef al inspectoratului general al miliţiei şi ministru adjunct de interne, acesta fusese trimis de Ceauşescu la Timişoara în zilele tulburărilor de acolo. După fuga titanului-tiran, Nuţă rămăsese în oraşul-martir. De acolo încercase şi el cu ajutorul cercului său propriu de putere, să-i ia locul conducătorului. În noaptea spre 23 decembrie, după o intensă şi febrilă activitate, zburase la Arad cu un avion special. Apoi i s-a pierdut urma. În ziua următoare s-a anunţat că Nuţă ar fi fost arestat. Se spune că ar fi murit mai tîrziu, într-un tragic accident de elicopter, la Alba Iulia, la poalele Carpaţilor.¹² (¹² „Dosarul Nuță” a fost închis de procuratura militară la 11 februarie 1990, iar casa în care locuia în București - sigilată din decembrie 1989.)
Totuși avusese loc și un război crunt, în interiorul aparatului militar, care - numai în aparență - se aflase pînă atunci în deplină solidaritate, alături de popor. În complicata structură a armatei se ajunsese, încă înaintea răsturnării oficiale a dictaturii, la tensiuni care nu mai puteau fi ascunse. Șeful trupelor de grăniceri, generalul Tiaca, fusese ignorat de subalternul său colonelul Giantă, care făcea parte din conspirație. Cu toate acestea, grănicerii lui Tiaca fuseseră participanți asidui ai luptelor din capitală, fiind răspunzători de zeci și zeci de morți inutile din rîndul populației civile.¹º (¹º La 23 decembrie 1989 Tiaca fusese destituit de Giantă, dar după revoluție rămăsese totuși comandantul trupelor de grăniceri.)
Cu cinism orb, și cu o brutalitate de neconceput, noii potentați abuzaseră de haosul general, pentru a se descotorosi de toți eventualii adversari din interiorul organismului. Se profita de ocazie și pentru a încheia socoteli vechi, rămase în suspensie.
În seara zilei de 23 decembrie, Militaru ordonă şefului trupelor USLA, Ardeleanu, care se supusese „frontului” fără a crîcni, să-şi scoată o parte a trupelor sale antitero din cazărmi, pentru o operaţie specială. Era vorba să fie lichidat un presupus cuib de rezistenţă al teroriştilor din cîteva case din cartierul Drumul Taberei. Militaru insistă ca la operaţie să participe şi şeful adjunct al unităţilor USLA, Gheorghe Trosca. Acesta lucrase ani de zile, la direcţia a 4-a, care se ocupa de spionajul militar, şi era unul din spionii cei mai detestaţi din toată armata.
Către orele două noaptea, două vehicule TAB se apropiaseră de porţile ministerului apărării. Unităţile care aveau misiunea să apere ministerul deschiseseră imediat focul, fără avertisment. Cele două blindate ripostară, urmînd o luptă care se termină cu incendierea ambelor TAB-uri. Şapte din cei opt ocupanţi fuseseră ucişi, printre ei şi Trosca.¹¹ (¹¹ La sfîrșitul lui februarie 1990, generalul Stănculescu mărturisise la o conferință de presă că acest incident fusese urmarea unei „neînțelegeri” și că victimele trebuiau considerate „eroi ai revoluției”. Vezi conferința de presă din 21 februarie 1990.)
O altă operaţie de reglare a conturilor cu sînge rece o constituise dispariţia influentului general Nuţă. În calitate de şef al inspectoratului general al miliţiei şi ministru adjunct de interne, acesta fusese trimis de Ceauşescu la Timişoara în zilele tulburărilor de acolo. După fuga titanului-tiran, Nuţă rămăsese în oraşul-martir. De acolo încercase şi el cu ajutorul cercului său propriu de putere, să-i ia locul conducătorului. În noaptea spre 23 decembrie, după o intensă şi febrilă activitate, zburase la Arad cu un avion special. Apoi i s-a pierdut urma. În ziua următoare s-a anunţat că Nuţă ar fi fost arestat. Se spune că ar fi murit mai tîrziu, într-un tragic accident de elicopter, la Alba Iulia, la poalele Carpaţilor.¹² (¹² „Dosarul Nuță” a fost închis de procuratura militară la 11 februarie 1990, iar casa în care locuia în București - sigilată din decembrie 1989.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu