]
În structurile impenetrabile ale aparatului securității se aflau de asemenea destui oameni, chiar la nivelul mediu, care voiau să vadă o dată terminată era Ceaușescu. Unul dintre aceștia era Virgil Măgureanu. Născut Imre Asztalos, el fusese recrutat în 1972 de securitate și rebotezat Măgureanu, dîndu-i-se gradul de căpitan. Cu un alt nume conspirativ Mihai Mihăilă, fu apoi trimis la academia de creștere a cadrelor noi „Ștefan Gheorghiu”, unde omul cu trei nume diferite, care în scurt timp a ajuns la gradul de colonel de securitate, funcționă ani de zile ca profesor de marxism-leninism. Aici mai avea însă și sarcina de a-și spiona colegii și elevii.
Măgureanu conta și el printre „moscoviții” convinși și-l disprețuia pe Ceaușescu. Fusese de multe ori în capitala sovietică, iar în funcția sa de colonel de securitate se afla permanent în legătură cu omologii săi din KGB.²⁰ (²⁰ Cu toată tensiunea în relațiile oficiale dintre România și URSS, legăturile dintre securitate și KGB rămăseseră tot timpul strînse – din surse particulare.)
Pe de altă parte, Măgureanu, în calitate de conferențiar la academia partidului, se afla în contact asiduu cu lucrătorii pe tărîm științific ai nomenclaturii. Îl cunoștea pe Petre Roman de la institutul politehnic. Îl aprecia de asemenea pe demisul director al editurii tehnice, Ion Iliescu. Cu „capul de șoarece”, cum îl numeau colegii, se sfătuise cu regularitate cu Iliescu din ianuarie 1989, despre variantele posibile ale realizării unei răsturnări a regimului. Convorbirile dintre nemulțumitul securist și ambițiosul director se desfășurau mai ales la institutul politehnic, un sediu ideal în apropierea academiei politice unde preda Măgureanu, ambele fiind situate față-n față pe bulevardul armata poporului. Cum Iliescu trebuia să urmărească pe linie profesională publicațiile institutului politehnic, el profita de aceste ocazii pentru a-l întîlni și pe Roman fără a trezi bănuieli.
Generalul Militaru, însă, nu apărea decît rareori la întîlnirile complotiștilor. Fiecare din cercul lor se ferea, ca ceilalți să nu știe prea multe. Iliescu era singurul care ținea permanent legătura cu toți. Doar el îi cunoștea pe Roman și pe Măgureanu. Se întîlnea separat cu Militaru, ca în episodul relatat anterior al plimbării din iunie, menținea în continuare legătura cu Brucan și își întindea cu deosebită abilitate antenele. Încă din ianuarie 1989 îl îndemnase pe expertul în comploturi Militaru, să încerce să ia legătura cu vîrful aparatului securității. Acesta a transmis șefului securității o comunicare secretă propunîndu-i fără înconjur lui Vlad participarea la conspirația lui Iliescu. Pentru început el trebuia să fie pus la curent cu planurile comuniștilor reformiști, prin care securitatea trebuia liniștită că Iliescu nu urmărea schimbarea sistemului. Vlad însă reacționă prudent, neimplicîndu-se direct și trimițînd doar pe unul dintre colaboratorii săi devotați la o primă întîlnire cu fostul general Militaru.²¹ (²¹ Vezi procesul-verbal al convorbirii dintre Militaru și Jean-Paul Mari, căruia primul îi mărturisea fără încojur contactele sale cu Vlad.)
Cîteva luni mai tîrziu, însă, în primăvara lui 1989, avu loc ceea ce pînă atunci păruse de neconceput: pe lîngă numeroasele grupuri conspirative din interiorul partidului cîțiva înalți ofițeri ai securității formară și ei un grup de opoziție, pe care îl numiră frontul salvării naționale.
Privind din afară, totul părea la fel de liniștit ca înainte. Această nouă formație a opoziției politice, creată chiar în miezul centrului puterii, nu se manifestă însă decît mult mai tîrziu, în septembrie, cînd apăru, atît în țară cît și în presa din străinătate, scrisoarea nesemnată a „frontului”. Cu toate că dizidenții cu greu puteau lua legătura cu străinătatea, „scrisoarea frontului” a ajuns fără probleme în occident. Acest apel radical de tonalitate stridentă, semănînd oarecum cu scrisoarea anterioară a celor șase, era conceput în aceiași termeni duri, atacîndu-l pe dictator, pe care-l eticheta ca singur vinovat de toate relele. El era chiar comparat cu cel mai ticălos dintre tiranii comuniști: „Ca urmare a cultului instituționalizat și respingător al personalității, care depășește cu mult pe cel al lui Stalin – se scria – partidul a fost practic desființat, iar cei trei milioane membrii de partid au devenit docili cotizanți, avînd pe deasupra și rolul se a aproba toate deciziile secretarului general”. Pentru a schimba această situație „frontul salvării naționale” cerea să nu mai fie reales conducătorul. Congresul al XIV-lea al partidului, programat pentru sfîrșitul lui noiembrie, a fost considerat momentul oportun pentru schimbarea puterii. Semnatarii anonimi ai scrisorii cereau ultimativ ca la această manifestare politică Ceaușescu să dispară. În cazul unei amenințări evidente grupul reclama acțiuni rapide „pentru ca astfel să se împiedice o vărsare de sînge”.
Pe de altă parte, Măgureanu, în calitate de conferențiar la academia partidului, se afla în contact asiduu cu lucrătorii pe tărîm științific ai nomenclaturii. Îl cunoștea pe Petre Roman de la institutul politehnic. Îl aprecia de asemenea pe demisul director al editurii tehnice, Ion Iliescu. Cu „capul de șoarece”, cum îl numeau colegii, se sfătuise cu regularitate cu Iliescu din ianuarie 1989, despre variantele posibile ale realizării unei răsturnări a regimului. Convorbirile dintre nemulțumitul securist și ambițiosul director se desfășurau mai ales la institutul politehnic, un sediu ideal în apropierea academiei politice unde preda Măgureanu, ambele fiind situate față-n față pe bulevardul armata poporului. Cum Iliescu trebuia să urmărească pe linie profesională publicațiile institutului politehnic, el profita de aceste ocazii pentru a-l întîlni și pe Roman fără a trezi bănuieli.
Generalul Militaru, însă, nu apărea decît rareori la întîlnirile complotiștilor. Fiecare din cercul lor se ferea, ca ceilalți să nu știe prea multe. Iliescu era singurul care ținea permanent legătura cu toți. Doar el îi cunoștea pe Roman și pe Măgureanu. Se întîlnea separat cu Militaru, ca în episodul relatat anterior al plimbării din iunie, menținea în continuare legătura cu Brucan și își întindea cu deosebită abilitate antenele. Încă din ianuarie 1989 îl îndemnase pe expertul în comploturi Militaru, să încerce să ia legătura cu vîrful aparatului securității. Acesta a transmis șefului securității o comunicare secretă propunîndu-i fără înconjur lui Vlad participarea la conspirația lui Iliescu. Pentru început el trebuia să fie pus la curent cu planurile comuniștilor reformiști, prin care securitatea trebuia liniștită că Iliescu nu urmărea schimbarea sistemului. Vlad însă reacționă prudent, neimplicîndu-se direct și trimițînd doar pe unul dintre colaboratorii săi devotați la o primă întîlnire cu fostul general Militaru.²¹ (²¹ Vezi procesul-verbal al convorbirii dintre Militaru și Jean-Paul Mari, căruia primul îi mărturisea fără încojur contactele sale cu Vlad.)
Cîteva luni mai tîrziu, însă, în primăvara lui 1989, avu loc ceea ce pînă atunci păruse de neconceput: pe lîngă numeroasele grupuri conspirative din interiorul partidului cîțiva înalți ofițeri ai securității formară și ei un grup de opoziție, pe care îl numiră frontul salvării naționale.
Privind din afară, totul părea la fel de liniștit ca înainte. Această nouă formație a opoziției politice, creată chiar în miezul centrului puterii, nu se manifestă însă decît mult mai tîrziu, în septembrie, cînd apăru, atît în țară cît și în presa din străinătate, scrisoarea nesemnată a „frontului”. Cu toate că dizidenții cu greu puteau lua legătura cu străinătatea, „scrisoarea frontului” a ajuns fără probleme în occident. Acest apel radical de tonalitate stridentă, semănînd oarecum cu scrisoarea anterioară a celor șase, era conceput în aceiași termeni duri, atacîndu-l pe dictator, pe care-l eticheta ca singur vinovat de toate relele. El era chiar comparat cu cel mai ticălos dintre tiranii comuniști: „Ca urmare a cultului instituționalizat și respingător al personalității, care depășește cu mult pe cel al lui Stalin – se scria – partidul a fost practic desființat, iar cei trei milioane membrii de partid au devenit docili cotizanți, avînd pe deasupra și rolul se a aproba toate deciziile secretarului general”. Pentru a schimba această situație „frontul salvării naționale” cerea să nu mai fie reales conducătorul. Congresul al XIV-lea al partidului, programat pentru sfîrșitul lui noiembrie, a fost considerat momentul oportun pentru schimbarea puterii. Semnatarii anonimi ai scrisorii cereau ultimativ ca la această manifestare politică Ceaușescu să dispară. În cazul unei amenințări evidente grupul reclama acțiuni rapide „pentru ca astfel să se împiedice o vărsare de sînge”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu