A doua ridicare a maselor, „Noi sîntem revoluția!”

În decursul cîtorva ore, în această zi de 22 decembrie 1989, în orașele de provincie Cluj, Tîrgu Mureș, Oradea, Arad și Sibiu condamnate pînă atunci la o liniște mormîntală, locuitorii deveniseră și ei din supuși înspăimîntați, cetățeni liberi. Încă din ziua precedentă, în majoritatea localităților din țară, mici grupuri izolate încercaseră să se adune pentru a protesta discret.¹ (¹ În orașele Cluj, Arad și Oradea fuseseră, la 21 decembrie, cîteva demonstrații mai mici, pe care securitatea le ținuse sub control ferm.)
Dar tot orașul erou Timișoara le-o luase înainte și de data aceasta. Cu cîteva ore înaintea fugii dictatorului, de la balconul Operei din Timișoara, colonelul rebel Oancea își declarase deschis opoziția față de dictator. Strigînd cu putere: „Jos Ceaușescu!” el se înfrățise cu zecile de mii de timișoreni, care aplaudau jos, în piață. După declarația sa, Oancea a fost ținut de Gușă timp de două ore sub arest, fiind acuzat de înaltă trădare. Cînd însă știrile din București s-au precipitat șovăitorul șef al marelui stat major a plecat și el spre capitală. Astfel, Oancea, liberat, se întoarse lîngă cei cu care se solidarizase.² (² Vezi convorbirile cu mai mulți militari, la Timișoara, aprilie 1990 și ziarul Libération din 4 aprilie 1990.)
În schimb, alți manifestanți din orașul martir, căzură în plasa știrilor false despre morți și despre cadavrele dispărute. Către prînz a fost luat cu asalt părăsitul „Cimitir al săracilor” în căutarea victimelor revoltei. Acesta era locul de odihnă veșnică al celor din lumea de dincolo și se afla pe Calea Lipovei, una din cele mai importante artere de circulație. Poarta cimitirului stătea deschisă de multă vreme, fiind complet ruginită, iar cei ce locuiau prin vecini, ocoleau locul numindu-l cimitirul vampirilor.
Începuseră săpăturile pentru descoperirea victimelor dispărute ale revoluției. Curînd se dezgropară 19 cadavre, printre care al Cristinei Steliac, care murise la vîrsta de trei luni din cauza unei congestii pulmonare. Fusese pusă pe pieptul Zamfirei Băitan, o alcoolică decedată pe 8 noiembrie. Dr. Milan Dressler de la institutul medico-legal își amintea că-i făcuse autopsia înainte de a fi transportată la cimitir. În timp ce morții revoluției fuseseră de mult arși la crematoriul din București, revoluționarii considerară aceste false victime ca fiind mărturii ale sacrificiilor lor.
Pe de altă parte, apărătorii experimentați ai sistemului, amestecați în mulțime, dezinformau populația neștiutoare. Întîi făcură să dispară toate actele privind adevăratele victime. La spitalul județean din Timișoara unde încă în ziua precedentă se număraseră 258 de morți, direcția spitalului făcu dispărute mai mult de o sută de fișe de internare. Pînă la urmă nu a mai fost posibil să se stabilească cum fuseseră aduși mulți pacienți, răniți sau decedați.³ (³ Interviu cu noul șef al spitalului județean dr. Babușceac, în aprilie 1990.)
Dacă în cazul celorlalte revoluții est-europene conducerea fusese cedată fără probleme celor din stradă, poporul român nu a avut încredere de la început în moartea fulgerătoare a vechiului și perfidului regim. Pentru a coordona revoltele izolate, demonstrațiile de stradă și manifestațiile de libertate din întreaga țară și pentru a preveni înfrîngerea în ultimul moment, cei ce obținuseră neașteptata victorie luaseră cu asalt, într-o acțiune fulger, televiziunea din București. În scurt timp acolo a izbucnit iadul.
Ca profet inițial al libertății, apăru în fața aparatelor de filmat poetul Mircea Dinescu: „Am învins”, strigase el cu ochii holbați de extenuare, pe la orele unu după-prînz, adresîndu-se tuturor locuitorilor pînă la ultimul cătun din țară. Cum ventilația din studioul respectiv era defectă, transpirația le curgea de pe frunte lui Dinescu, îmbrăcat într-un pulover în dungi peste măsură de lung, și colegilor lui de revoluție așezați în jurul lui în semicerc. Dinescu, plin de temperament, ridică spre cameră degetul mijlociu și arătătorul în chip de V de la victorie. Cu doar jumătate de oră înainte ambasadorul olandez și prietenul dizidentului, Stork, care sosise în grabă de la o ședință întreruptă a diplomaților țărilor NATO desfășurată la ambasada americană, îl eliberase pe Dinescu din locuința igrasioasă aflată în apropiere de televiziune, în care avusese domiciliu forțat timp de nouă luni. Aplecat peste poarta veche a grădinii, el i-a transmis lui Dinescu, total neinformat, știrea despre fuga tiranului: „S-a terminat, Mircea!”, i-a strigat nonconformist diplomatul.
Cei doi securiști cu chipuri întunecate, care îl așteptau țintuiți în fața gardului își plecaseră privirea în pămînt cînd diplomatul și Dinescu se îmbrățișară, iar soția acestuia, fiica unui ungur și a unei rusoaice plîngea de bucurie.
Peste cîteva minute, Dinescu plecase de acasă, întîlnindu-se, în drum spre televiziune, cu alți manifestanți. Aceștia, recunoscîndu-l, îl ridicaseră pe umerii lor. Așa își făcuse intrarea - aidoma unui comandant de oști victorios - în clădirea impunătoare de pe Dorobanți, pînă la studioul nr. 4. Micului grup de poeți și filosofi prezenți le strigă: „Armata trebuie să ne pună la dispoziție elicoptere și avioane pentru a aduce aici personalitățile cele mai însemnate ale țării. Era atît de agitat, că trebuise să-și citească declarațiile după notițele făcute pe un bilet.
Asemenea unei avalanșe, în studioul plin de fum au năvălit actorii Ion Caramitru și Mircea Diaconu. În acest timp tehnicienii disperați și jurnaliștii suprasolicitați erau într-un continuu du-te-vino. Apărură și disidenții Radu Filipescu, de o paloare transparentă și Mihai Băcanu, amîndoi de-abia ieșiți din închisoarea securității. Filipescu fusese arestat pentru a nu știu cîta oară chiar în acea zi, iar Băcanu fusese scos de prietenii săi, în timp ce-și executa anul de condamnare.
Televiziunea română, care în anii din urmă nu ami transmitea decît trei ore de emisie zilnic, ordonate de „sus” ca măsură de economie, nu era pregătită, nici tehnic, nici ca personal, pentru asemenea suprasolicitări. Prin urmare, plin pînă la refuz, studioul revoluției, studioul 4, din care cu o zi în urmă redactorii scorțoși ai emisiunilor de știri transmiteau spectacolul propagandistic nocturn la regimului, se cufundă curînd într-un haos-vesel. Printr-o schimbare rapidă de tactică cei mai mulți din foștii reporteri de curte, cum ar fi jurnalistul Victor Ionescu, încercau să sprijine activ programul distractiv al libertății puterii populare.
Ionescu, un bărbat de 50 de ani, care fusese educat - ca și restul personalului televiziunii - să asculte fără a crîcni, își descărcă acum mînia acumulată, conlucrînd din plin cu ceilalți. Soția lui, Elena, care se ocupa de transmisiile internaționale, puse la dispoziția revoluției televizate o legătură directă cu lumea întreagă, într-o cameră de la etajul 7 al clădirii administrației, alături de blocul studiourilor. Astfel, încă de la orele 14, programul noii „Televiziuni române libere” a putut fi transmis prin releu, via Praga și Belgrad, atît în vest, cît și în est.
După ce fuseseră date cele dintîi imagini ale acestei prime transmisiuni în direct a unei revoluții esteuropene, naivul public spectator din străinătate s-a lăsat orbit timp de mai multe ore cu o naivitate fără margini. Agențiile de știri străine îl anunțaseră deja ca viitor posibil președinte pe Corneliu Mănescu - fost ministru de externe și președinte al adunării generale a ONU - cu toate că el nu apăruse pe ecran nici măcar o dată. Grav bolnav și imobilizat, diplomatul istovit și-a petrecut întreaga după-amiază a revoluției în locuința sa.
Sergiu Nicolaescu, un regizor și actor care îi semăna lui Mănescu, la prima vedere ar fi putut constitui motivul straniului comunicat fals al agențiilor de presă străine. Nicolaescu însă, care indusese în eroare întreaga lume cu părul său alb și cu apariția sa mondenă în studioul 4, era strîns legat de grupul de „trădători”. Ca regizor de curte al armatei, el era bun prieten nu numai cu generalul Stănculescu, ci făcea parte din cercul puterii roșii. Amarul adevăr era că entuziasmul și atmosfera voioasă, care se transmiteau de la studioul 4, stăteau, totuși, sub controlul atent al trăgătorilor de sfori.⁵ (⁵ În timpul revoluției, Sergiu Nicolaescu apăruse mereu, fiind în bune relații și cu șeful securității Iulian Vlad. Din surse particulare.) În afara celor 12 ofițeri de securitate, care vegheau la ușile de sticlă de la parter, ca nu cumva să pătrundă acolo mase de oameni, la etajul 11 al blocului administrativ se găsea deja Dan Marțian, înalt activist de partid, care tocmai fusese trimis să-l „asiste” pe directorul general de pînă atunci - și acesta vechi activist - Petre Constantin. Marțian, lector la academia de partid Ștefan Gheorghiu, era acolo coleg cu abilul securist Măgureanu. Era în bune relații și cu Iliescu, al cărui succesor imediat fusese, ca secretar pentru problemele tineretului, la comitetul central.⁶ (⁶ Prezența acestui înalt activist al partidului comunist român a fost confirmată de mai mulți salariați ai televiziunii. Vezi și textul convorbirii lui Militaru cu Jean-Paul Mari.)
Dar și generalul Militaru apăruse, în jurul orelor 14, la televiziune. Îl interesau tot atît de puțin grupurile de trecători și manifestanți care cîntau și se bucurau în fața clădirii, cît și poeții și filosofii din studioul 4. El pătrunse imediat în biroul directorului general. Purta, din nou, mîndra uniformă pe care Ceaușescu i-o luase cu cinci ani în urmă. Îl căuta pe Iliescu. După ce îl rugă pe Petre Constantin, supusul director al televiziunii, să-l informeze pe Iliescu asupra prezenței sale acolo, generalul îndrăznise să intre în studioul 4, în inima „revoluției televizate”. Acolo îl aștepta căpitanul Mihai Lupoi, și el în uniformă. Trimis de generalul Stănculescu, Lupoi se amesteca acum direct în desfășurarea programului de televiziune. Spre deosebire de romanticii scriitori și filosofi din studioul 4, care adresau imprecații optimiste viitorului, Lupoi făcu un apel scurt și cuprinzător: „Vă rugăm, păstrați liniștea, zise el, avem nevoie de timp ca să ne organizăm”. Apoi urmă: „Nu trebuie să permitem acte de vandalism”. Sărind în ajutorul forțelor de represiune ale vechii puteri, pe care de altfel nimeni nu le amenința, Lupoi continuase: „Civili, zise el, nu vă răzbunați pe armată și pe securitate”.
Apoi, și Militaru se asocie apelului la calm cu cîteva fraze asemănătoare, pe care însă le rosti mai mult bîlbîindu-se. Atunci sosi în studio, cu graba-i caracteristică, și Petre Roman, răsfățatul fiu al nomenclaturii, nonconformist, într-o bluză neagră. Foarte agitat, el spuse că nu era pregătit pentru transmiterea „în direct”, ci venise să i se difuzeze mesajul adus pe casetă video. Acest mesaj îi înregistrase în studioul din buncărul tiranului, în subsolul comitetului central, puțin după ora 13. Ceruse și acolo să i se dea un scurt rezumat scris - ca să-l țină minte. După ce a încercat din răsputeri să-l recomande pe Iliescu mulțimii din piața Palatului drept noul succesor al lui Ceaușescu, a plecat cu caseta video la televiziune. La două și jumătate, Roman puse să i se transmită pe post mesajul, ca și cînd ar fi fost înregistrat atunci, în fața camerei de luat vederi: „Compatrioți și frați, își începuse conferențiarul de la politehnică alocuțiunea sa, astăzi 22 decembrie, prin unitatea poporului și cu ajutorul armatei noastre, dictatorul a fost înlăturat.” După acest început impresionant, Roman, ca și ceilalți complotiști vorbitori înaintea lui, apelă la bunul simț: „În numele celor care demonstrează acum în piața Palatului și a celor care țin sub control clădirea comitetului central, vă rugăm, păstrați liniștea și ordinea.” ⁷ ( ⁷ Sosirea lui Roman în studioul cc-ului a fost remarcată de mai mulți martori. La o mai atentă observare, decorul din spate, în timpul alocuțiunii sale, era cu totul altul decît cel din studioul 4 al televiziunii.)
Un sfert de oră după acest al treilea apel cu același conținut, sosi, în fine, căpetenia grupului, așteptată cu nerăbdare: Ion Iliescu. Cu îndemînarea sa verificată, el se asigurase de ascultarea întregului aparat rămas acum fără conducere, cu mult înainte de a se prezenta poporului. Discret, dar extrem de sigur pe sine, se pusese în legătură și cu armata și cu securitatea, de la un birou din ministerul apărării, care avea legătura directă cu statele majore ale acestora, prin așa-zisul telefon scurt. Aparatul la care vorbea, cu nr. 261, avea contact direct cu toți generalii armatei și ai securității. Fără a discuta cu revoluționarii, Iliescu convocase elita aparatului siguranței statului să vină cît mai curând la o întîlnire. Unuia din ei îi spusese: „Ne aflăm într-un vid de putere și trebuie să formăm un organ provizoriu. Importanta întîlnire a fost stabilită pentru ora 15, în biroul ministrului apărării. De-abia după ținerea acestei ședințe, Iliescu sosise la televiziune și apăruse în fața camerelor. ⁸ ( ⁸ Confirmat de mai mulți martori.)
Dar Iliescu nu nimerise tonul potrivit stării de spirit din acel moment a populației, care se credea în sfîrșit liberă: „tovarăși”, își începuse el logosul. După această scăpare - pe care de altfel o evită la următoarele cuvîntări - Iliescu, timp de 20 de minute, tună și fulgeră împotriva lui Ceaușescu, fostul său protector. - „El s-a făcut vinovat de cele mai groaznice crime împotriva poporului nostru. Este un om fără inimă, fără suflet, fără minte și fără memorie, care nu a vrut să cedeze niciodată și a condus țara cu metode din evul mediu”. După ce îl învinui pe dictator de toate relele din țară din ultimii zeci de ani, începu, dar cu multă prudență, să spele de păcate securitatea care spunea el, fusese împinsă la aceste crime odioase.
Cu oarecare nesiguranță în voce, fostul nomenclaturist al partidului comunist român, anunță formarea în curînd a unui „comitet al salvării naționale”, care urma „să instaureze ordinea”. Rugă pe toți „oamenii responsabili”, care doreau să ajute la refacerea țării, să vină la ora 17 la comitetul central.
Peste o jumătate de oră, Iliescu era iarăși în fața camerelor. După ce se adresă din nou populației, cerându-i păstrarea liniștii, el se adresă membrilor de partid, care, în acel moment, se simțeau în nesiguranță și în același timp contestînd concurenților săi trecuți și viitori orice drept la existență: „Nu trebuie să ne mai lăsăm induși în eroare de acei care se autonumesc conducători și-și spun comuniști, dar care în trecut au păgubit reputația partidului comunist român și a celor care și-au dat viața pentru socialism în această țară”. ⁹ ( ⁹ Registrul de programe al televiziunii române libere din 22 decembrie 1989.)
După prezentarea viziunii sale asupra viitorului, Iliescu pleacă, lăsînd pe poeții și filosofii prezenți pradă unei profunde decepții. Directorul editurii tehnice era însoțit de Silviu Brucan, ideologul partidului. Grupul perdanților revoluției, puși în fața solidarității tovarășilor, puteau acum măsura adevărata dimensiune a înfrîngerii.
Cîteva minute după ce vechiul și verificatul comunist își începuse noua conducere, grupului neorganizat al intelectualilor i se puse definitiv pumnul în gură. La un ordin venit de sus, emisiunea non-stop fu întreruptă de directorul general de la etajul 11, asistat de consilierul său, Marțian, timp de o oră și jumătate. Motivul oficial: aparatura se încinsese prea tare și avea nevoie de o pauză. ¹⁰ ( ¹⁰ Oamenii securității fuseseră totdeauna prezenți în camera de control a televiziunii. Întreruperea emisiei din ziua de 22 decembrie 1989 se făcuse din studioul 5, prin care treceau cablurile studioului „revoluției” nr. 4 și care era în mîna securiștilor.)
În piața Palatului, însă, demonstrația pentru libertate continua netulburată. Fără să fi apărut vreo regie coordonatoare, cei 100000 din piață deveniseră o forță a naturii. Un tînăr ridicase deasupra capului un pantof scîlciat, simbolizînd pe fostul cizmar ajuns tiran, alții scandau numele fostei „remarcabile femei de știință”: „Unde-i celebra cercetătoare?” întrebau ei rîzînd.
„Tiranul nu va apuca nici anul nou!” spuneau alții. De la o fereastră de la etajul doi al comitetului central se aruncă un uriaș tablou, care-l arăta pe Ceaușescu zîmbind în chip de părinte bun al poporului. Mîndra operă se sparse în bucăți, în aplauzele mulțimii.
Daniela Popescu continuase să participe la nesfîrșita manifestații, bucurîndu-se de ineditul spectacol. Îi telefonase și mamei ei, să-i anunțe victoria revoluției. Maria Popescu însă abia fu în stare să răspundă, atît de mult se temea de o schimbare radicală care ar fi putut s-o coste, printre altele, slujba sigură de la ministerul de interne. De teama vîntului nou al schimbării nu îndrăzni nici măcar să meargă în centru și disperată, rămase în micuța sa locuință.
Cei din piață, însă, se simțeau din ce în ce mai siguri și celor care încercau să le dea lecții de la balconul comitetului central, fie demagogi, fie agenți camuflați, le demonstrau că reprezintă o forță. Un avocat necunoscut întrebă de sus: „Să le permitem soldaților să păzească tezaurul băncii naționale?” „Da, da, răspunse mulțimea.” Dar altul strigă: „Dar nu securitatea!” Alt orator atrase atenția, că televiziunea încerca să inducă poporul în eroare. Un cor imens îi răspunse: „Revoluția sîntem noi.”
La cîteva ore de la fuga dictatorilor, se și prezentau candidați la succesiune. În jurul orei 15, fostul prim-ministru Dăscălescu, însoțit de păzitorul său, electricianul Nica, se strecură pe balconul tixit de oameni, încercînd să se prezinte populației. Îndată fusese fluierat și huiduit. Nimeni nu mai voia comuniști la cîrma țării. Următorul fusese regizorul Alexa Visarion, care, între timp, formase un „comitet al democrației naționale”. La propunerea sa, de a fi desemnați drept candidați la președinție Mircea Dinescu și Doina Cornea, aplauzele nu mai conteneau. Dar cînd completă lista cu cîțiva membri de partid, pe care-i declară politicieni cu experiență, strigătele de „hou!” umplură piața.
Din nou Dăscălescu își încercă norocul: un tovarăș din balcon îl lăudă că negociase la Timișoara cu demonstranții. Insuccesul la public din piață fusese însă, același ca și în capitala Banatului.
Și fostul vicepremier, rudă apropiată a dictatorilor, Ilie Verdeț, încercase, cu ușile închise, să întocmească lista unui viitor guvern. Chiar și numele miniștrilor fuseseră bătute la o mașină veche. Dar „administrația Verdeț” nu rezistase nici o jumătate de oră. ¹¹ ( ¹¹ Majoritatea evenimentelor din clădirea comitetului central au fost filmate, inclusiv prezența lui Vlad și convorbirile sale. Benzile respective nu au fost decît în parte date publicității și se vînd la negru în capitală. Tot astfel fuseseră fimate toate evenimentele din piața Palatului, din după-amiaza de 22 decembrie 1989, înainte de sosirea corespondenților străini.)
În timp ce jos, în piață, ca răspuns la încercarea de reanimare a vechiului sistem, strigătele anticeaușiste amenințătoare se transformaseră în energice lozinci anticomuniste, în clădirea comitetului central se constituia o nouă opoziție. Camerele erau ocupate de grupuri de tineri vigilenți și conservatori declarați. După-amiaza tîrziu securiștii pur și simplu nu au mai reușit să păzească ușile datorită numărului tot mai mare de opozanți ai regimului care se înghesuiau să intre. Cîțiva civili descoperiră depozite de arme și începură să distribuie pistoale mitralieră AKM în stînga și în dreapta, după simpatiile de moment. ¹² ( ¹² Nu este încă clarificat cine distribuise armele în clădirea comitetului central.)
Dumitru Mazilu, un fost comunist repudiat care din 1988 avusese domiciliu forțat datorită unei informări despre drepturile omului trimise clandestin în occident, își încercă și el norocul în formarea unui nou guvern. Fostul funcționar la ONU fusese arestat în noaptea precedentă, cînd se auziseră primele proteste violente, dar, ca și cei doi disidenți Băcanu și Filipescu, fusese pus în libertate, în mod surprinzător, spre prînz. În clădirea comitetului central în scurt timp adună în jurul său un grup de oameni cu aceleași convingeri. Mazilu care-și pregătise chiar un program de guvernare, își numise cabinetul provizoriu „forul național democratic”, după modelul grupului revoluționar de la Praga. ¹³ ( ¹³ Vezi interviul cu Dumitru Mazilu, din martie 1990.)
În timp ce pe balconul comitetului central, guvernele veneau și plecau - după cum se vede, destul de rapid - Iulian Vlad își vedea calm de aparatul său de comandă. În mai puțin de o oră după fuga perechii de tirani, el reapăruse la comitetul central, într-un elegant costum închis, cu cravată neagră și ochelari cu rame de aur. Dintr-un birou închis, telefonase liniștit, circulînd apoi fără grijă printre revoluționarii care mișunau pe coridoare și nici nu bănuiau pe cine au în față. Desigur că nici oamenii lui Vlad nu-l dădeau de gol... O singură dată, cînd i se adusese un arestat înspăimîntat, care fusese prins într-o cameră, liniștitul domn se retransformă subit în șef al securității: Îl interoga pe presupusul „terorist” care complet năucit, susținea că s-ar fi dat un ordin pentru joi la 13,30. „Ce ordin?” a strigat Vlad ca scos din minți. „De ce te-ai ascuns aici în clădire? De ce nu te-ai arătat ca toți ceilalți, să spui că nu tragi în popor?” După acest scurt rechizitoriu, șeful securității se cufundă iarăși într-o tăcere apăsătoare. De-abia pe la ora 17 trimise pe unul din oamenii săi să-l escorteze pe Iliescu la comitetul central. ¹⁴ ( ¹⁴ Se poate vedea pe benzile video.)