La 17 decembrie 1989 dictatorul, oarecum alarmat de informațiile primite, în jurul orelor 16.00 convocase o ședință extraordinară a comitetului politic executiv. Era extrem de nervos. Chiar după prima adunare nesemnificativă a susținătorilor lui Tökes dispusese punerea tuturor unităților ministerului de interne în stare de alarmă, iar în noaptea următoare menținuse contactul personal cu toți miniștrii săi, oarecum dezorientați. Imediat după ce i se raportase liniștirea situației la Timișoara, Ceaușescu îi ceru lui Vlad să-i raporteze din oră în oră evoluția evenimentelor. Acesta, deși nu era membru al biroului politic, luase și el parte la ședință.
Deschizînd reuniunea de criză, Ceaușescu începu cu o diatribă împotriva pastorului din Timișoara: „Lui i se datora organizarea actelor de violență de la sediul comitetului de partid!” îi lămuri el pe membrii selectului colectiv. El voia să-i convingă pe participanți chiar de pericolul existenței unui complot internațional: „Știm deja – a avertizat Nicolae Ceaușescu cu o voce periculos de liniștită – că atît estul cît și vestul vor să schimbe totul”.
Văzînd că nimeni nu-și manifesta aprobarea, Ceaușescu l-a luat la rost pe ministrul apărării, Vasile Milea: „Ce-au făcut ofițerii tăi, Milea? De ce n-au tras? La picioare ar fi trebuit să tragă.” Ministrul răspunse: „N-am dat ordin să se distribuie muniție!” – ceea ce era purul adevăr. Milea ocupa funcția de ministru al apărării exact de patru ani. După îndepărtarea generalului Constantin Olteanu, în decembrie 1985 Ceauşescu îl surprinsese pe fostul şef al marelui stat major printr-o avansare neaşteptată. Olteanu se compromisese întrucît, la sfîrşitul unei sesiuni a tratatului de la Varşovia, desfăşurate la Moscova, s-a întîlnit întîmplător cu secretarul general Gorbaciov. Cînd a aflat de convorbirea neplanificată a celor doi, conducătorul l-a demis din funcție. Urmașul său, luat prin surprindere, trebuise să prezinte chiar în aceiași zi bilanțul anual al forțelor armate.⁴ (⁴ Olteanu, destituit de Ceaușescu, fusese numit primar general al capitalei, apoi secretar al comitetului central pentru propagandă.) De atunci el fusese țapul ispășitor, pentru ca acum, la răspunsul său sincer, șeful statului și al partidului să tragă în el din plin. „Măi, Milea, îi strigă el, dacă soldații tăi n-au muniție, mai bine să stea acasă ... Ce fel de ministru ești tu?”
Următorul luat în primire fu ministrul de interne, Tudor Postelnicu: „N-ai zis tu că s-a distribuit muniția? N-ai zis că s-a dat misiunea de luptă? Cu toții nu mi-ați spus adevărul și m-ați dezinformat?”
Elena, care și ea devenise neliniștită a cerut cuvîntul: „Situația e complicată și foarte neplăcută.” Dar soțul o corectă de îndată: „Da, situația e complicată și voi sînteți vinovați!”
Îi venise acum rîndul șefului securității, care de obicei era scutit de critica stăpînului. În mod evident, însă, Ceaușescu nu-i iertase neexecutarea ordinului său precis – cu trei săptămîni înainte – de a-i pune sub supraveghere pe toți cei din opoziție.
În vocea lui străbătea un ton vădit de suspiciune: „Tu ai spus, îl acuză el, că securitatea ta are muniție. Dar unitățile tale nu aveau arme!” Se vedea că dictatorul de abia se stăpînea să nu izbucnească ... „Aveau gaze lacrimogene și bastoane de cauciuc, îl liniști neimpresionat șeful securității.” La întrebarea următoare, de ce nu se distribuiseră arme unităților, Vlad răspunsese, calm, că nu considerase aceasta necesar.
Atunci șeful statului și al partidului explodă: „Noi am discutat toată noaptea asupra situației. Acum ajunge! Tu, Postelnicu, tu, Milea și tu, șeful securității, sînteți toți destituiți! Eu preiau singur comanda. Imediat să se pregătească decretul respectiv!
Să fie convocat consiliul de stat. Nu mai am încredere în voi. Ieșit parcă din minți, dictatorul zbieră: Ar trebui să vă execut pe toți!
Aceste proteste de la Timișoara, continuă dictatorul, încercînd probabil să se autosugestioneze, puteau fi liniștite cu cîteva focuri de avertisment. Dacă se trăgea, zburau cu toții ca păsărelele. Eu v-am dat ordinul să se tragă întîi în aer și apoi la picioare. Era suficient să-i speriați și să-i închideți.”
La urmă, Vlad reuși să restabilească liniștea aparentă, rostind fraza cu dublu înțeles: „Vă asigur că de acum înainte voi face totul ca să redobîndesc stima dumneavoastră.”
La rîndul lor și Milea și Postelnicu îl asigurară pe conducător de devotamentul lor. Copleșit de gesturile de supunere, dictatorul se lăsă înduplecat și retrase mazilirea.
Dar el continuă să insiste ca toate unitățile de miliție, securitate și ale armatei să treacă în subordinea sa personală. Singur ministrul apărării Milea, urma să-l spijine în greaua sarcină pe care și-o asuma. În mod practic, celorlalți doi miniștri, al internelor și al securității li se luase toată puterea.⁵ (⁵ Vezi stenograma ședinței, publicată la 10 ianuarie 1990 în România liberă.)
A doua zi, dimineața, Ceaușescu își lua zborul spre republica islamică Iran, într-o vizită de stat de două zile. Vlad îl însoțise pe drumul pînă la aeroportul Otopeni. Acolo, avionul Boeing 707, cumpărat de Ceaușescu de la societatea germană Lufthansa și echipat, din ordinul său, cu perdeluțe înflorate și fotolii uriașe, stătea pregătit. Pe timpul lipsei sale, șeful statului și al partidului lăsase în seama tovarășei sale de viață și de partid toate treburile publice. Protejatul Elenei, Vlad, după ce își luase rămas bun de la dictator zîmbind, se întorsese la treburile mai importante ce-l așteptau în oraș.
Deschizînd reuniunea de criză, Ceaușescu începu cu o diatribă împotriva pastorului din Timișoara: „Lui i se datora organizarea actelor de violență de la sediul comitetului de partid!” îi lămuri el pe membrii selectului colectiv. El voia să-i convingă pe participanți chiar de pericolul existenței unui complot internațional: „Știm deja – a avertizat Nicolae Ceaușescu cu o voce periculos de liniștită – că atît estul cît și vestul vor să schimbe totul”.
Văzînd că nimeni nu-și manifesta aprobarea, Ceaușescu l-a luat la rost pe ministrul apărării, Vasile Milea: „Ce-au făcut ofițerii tăi, Milea? De ce n-au tras? La picioare ar fi trebuit să tragă.” Ministrul răspunse: „N-am dat ordin să se distribuie muniție!” – ceea ce era purul adevăr. Milea ocupa funcția de ministru al apărării exact de patru ani. După îndepărtarea generalului Constantin Olteanu, în decembrie 1985 Ceauşescu îl surprinsese pe fostul şef al marelui stat major printr-o avansare neaşteptată. Olteanu se compromisese întrucît, la sfîrşitul unei sesiuni a tratatului de la Varşovia, desfăşurate la Moscova, s-a întîlnit întîmplător cu secretarul general Gorbaciov. Cînd a aflat de convorbirea neplanificată a celor doi, conducătorul l-a demis din funcție. Urmașul său, luat prin surprindere, trebuise să prezinte chiar în aceiași zi bilanțul anual al forțelor armate.⁴ (⁴ Olteanu, destituit de Ceaușescu, fusese numit primar general al capitalei, apoi secretar al comitetului central pentru propagandă.) De atunci el fusese țapul ispășitor, pentru ca acum, la răspunsul său sincer, șeful statului și al partidului să tragă în el din plin. „Măi, Milea, îi strigă el, dacă soldații tăi n-au muniție, mai bine să stea acasă ... Ce fel de ministru ești tu?”
Următorul luat în primire fu ministrul de interne, Tudor Postelnicu: „N-ai zis tu că s-a distribuit muniția? N-ai zis că s-a dat misiunea de luptă? Cu toții nu mi-ați spus adevărul și m-ați dezinformat?”
Elena, care și ea devenise neliniștită a cerut cuvîntul: „Situația e complicată și foarte neplăcută.” Dar soțul o corectă de îndată: „Da, situația e complicată și voi sînteți vinovați!”
Îi venise acum rîndul șefului securității, care de obicei era scutit de critica stăpînului. În mod evident, însă, Ceaușescu nu-i iertase neexecutarea ordinului său precis – cu trei săptămîni înainte – de a-i pune sub supraveghere pe toți cei din opoziție.
În vocea lui străbătea un ton vădit de suspiciune: „Tu ai spus, îl acuză el, că securitatea ta are muniție. Dar unitățile tale nu aveau arme!” Se vedea că dictatorul de abia se stăpînea să nu izbucnească ... „Aveau gaze lacrimogene și bastoane de cauciuc, îl liniști neimpresionat șeful securității.” La întrebarea următoare, de ce nu se distribuiseră arme unităților, Vlad răspunsese, calm, că nu considerase aceasta necesar.
Atunci șeful statului și al partidului explodă: „Noi am discutat toată noaptea asupra situației. Acum ajunge! Tu, Postelnicu, tu, Milea și tu, șeful securității, sînteți toți destituiți! Eu preiau singur comanda. Imediat să se pregătească decretul respectiv!
Să fie convocat consiliul de stat. Nu mai am încredere în voi. Ieșit parcă din minți, dictatorul zbieră: Ar trebui să vă execut pe toți!
Aceste proteste de la Timișoara, continuă dictatorul, încercînd probabil să se autosugestioneze, puteau fi liniștite cu cîteva focuri de avertisment. Dacă se trăgea, zburau cu toții ca păsărelele. Eu v-am dat ordinul să se tragă întîi în aer și apoi la picioare. Era suficient să-i speriați și să-i închideți.”
La urmă, Vlad reuși să restabilească liniștea aparentă, rostind fraza cu dublu înțeles: „Vă asigur că de acum înainte voi face totul ca să redobîndesc stima dumneavoastră.”
La rîndul lor și Milea și Postelnicu îl asigurară pe conducător de devotamentul lor. Copleșit de gesturile de supunere, dictatorul se lăsă înduplecat și retrase mazilirea.
Dar el continuă să insiste ca toate unitățile de miliție, securitate și ale armatei să treacă în subordinea sa personală. Singur ministrul apărării Milea, urma să-l spijine în greaua sarcină pe care și-o asuma. În mod practic, celorlalți doi miniștri, al internelor și al securității li se luase toată puterea.⁵ (⁵ Vezi stenograma ședinței, publicată la 10 ianuarie 1990 în România liberă.)
A doua zi, dimineața, Ceaușescu își lua zborul spre republica islamică Iran, într-o vizită de stat de două zile. Vlad îl însoțise pe drumul pînă la aeroportul Otopeni. Acolo, avionul Boeing 707, cumpărat de Ceaușescu de la societatea germană Lufthansa și echipat, din ordinul său, cu perdeluțe înflorate și fotolii uriașe, stătea pregătit. Pe timpul lipsei sale, șeful statului și al partidului lăsase în seama tovarășei sale de viață și de partid toate treburile publice. Protejatul Elenei, Vlad, după ce își luase rămas bun de la dictator zîmbind, se întorsese la treburile mai importante ce-l așteptau în oraș.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu