„Trăiască cel mai iubit fiu al poporului!” Clanul și prietenii săi

În cei 24 de ani ai domniei sale nestăvilite de nimeni, Ceaușescu, cu aroganța și automulțumirea-i caracteristice, își construise un mini-imperiu, al cărui cel mai vizibil suport era familia sa. Pofta de putere a membrilor acesteia nu mai putea fi înfrînată de nimeni. Se mai adăuga la aceasta – ca fenomen unic mondial – și o pronunțată „îngîmfare științifică”. Soția conducătorului, cea mai puternică femeie din România în calitatea sa de prim-viceprim-ministru, din 1979 a ocupat funcția de „președinte al consiliului național pentru știință și tehnologie”. Începînd din același an, ca „președinte al comisiei pentru cadrele de partid și de stat” ea a controlat, în plus, cariera fiecărui activist.
Și fiul lor, Nicu, își începuse cariera ca vicepreședinte al uniunii studenților comuniști din România, devenind apoi prim-secretar al uniunii – cu rang de ministru – deputat al marii adunări naționale și, în fine, secretar județean de partid și președinte al comitetului executiv județean, la Sibiu.
Pe cînd Elena, se împodobise cu titluri din domeniul chimiei, fiul se dădea drept fizician atomist, avansînd și pe acest drum pînă la rangul de „savant de renume internațional și cu publicații numeroase” – cum mințea permanent presa din România.
Sora lui Nicu, Zoe, devenise șefa secției de matematică a institutului național al cercetării științifice, iar Valentin, fiul adoptiv, secretar științific al institutului de fizică și energie atomică.
Dintre cei nouă frați și surori ai șefului clanului, trei profitară și ei de dezvoltatul său simț familial de tip bizantin. Din 1983, Ilie Ceaușescu era ministru adjunct al apărării și istoric cu specialitatea propagandă. Renunțînd la laurii academici, alți doi frați se suiseră și ei pe scara ierarhică: Ion Ceaușescu ca secretar de stat și locțiitor al ministrului agriculturii, precum și șeful secției financiare a partidului, iar generalul Andruță devenise comandantul școlii de miliție. Fratele Marin fusese trimis ca șef al delegației comerciale permanente a României la Viena.
Dar șeful familiei avusese grijă și de familia soției, născută Petrescu, dîndu-le posturi care avantajau ambele părți. O rudă a nevestei, Ilie Verdeț, fusese prim-ministru pînă în 1982, fratele său, Gheorghe Petrescu, înalt demnitar în guvern, Corneliu Burtică – altă rudă –, ministrul comerțului exterior. Și acești reprezentanți ai clanului fură acoperiți cu diverse titluri onorifice.¹ (¹ Michael Shafir, op. cit., pag. 69-78.)
Curiozitatea a făcut ca această acumulare grotească de putere, strălucire și glorie a familiei domnitoare să nu fie ridiculizată în vest. Dușmanul de clasă din lumea capitalistă rămăsese suspect de docil nu numai în fața bolnăvicioasei avidități de lux a dictaturii române. Chiar și laturile mai întunecoase și brutalitățile cunoscute ale acestui regim nu au fost criticate zeci de ani de-a rîndul, iar despre o combatere a lor, nici vorbă.
În martie 1975 americanii, de obicei atît de anticomuniști, îl răsplătiseră – de altfel cu multă întîrziere – pe Ceaușescu cu clauza națiunii celei mai favorizate, pentru refuzul său de a participa la invazia trupelor pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. Cu toate că grava violare a drepturilor omului era bine cunoscută, aceste avantaje comerciale uriașe au rămas în vigoare treisprezece ani, după care nici măcar nu au fost retrase de Statele Unite, ci de însuși Ceaușescu care, în 1988, a renunțat din proprie inițiativă la ele.² (² Ceaușescu încercase să-și îmbunătățească în occident imaginea ușor șifonată discreditată prin gestul renunțării la clauza națiunii celei mai favorizate.)
Și cîteva țări din est legaseră relații economice strînse cu conducătorul, motivul fiind și în acest caz, cursul său antimoscovit. Naive, cercurile economice vestice lăudau în cor România pentru decizia de a-și plăti în întregime datoria externă de 10 miliarde de dolari.
Că pentru aceasta cei 23 de milioane de sclavi ai bunului platnic Ceaușescu fuseseră siliți să-și strîngă și mai mult cureaua, nu interesa pe nimeni.³ (³ Restituirea datoriilor externe fusese sărbătorită, din ordinul lui Ceaușescu, prin ridicarea în slăvi a artei sale de conducere a statului. În aprilie 1989 s-au interzis prin lege împrumuturile externe de orice fel.)
Din contră, diplomații din Bonn menținuseră mereu dialogul cu tiranul din grija pentru soarta minorităților germane din Transilvania și Banat. În acest timp în fondul valutar al acestui modern vînzător de sclavi intrau milioane, căci el căpăta pentru fiecare emigrant 5000 de dolari. Chiar și în 1984, cînd se știa demult încotro se îndrepta țara, ministrul de externe german Genscher îl onoră cu vizita sa pe conducător.⁴ (⁴ Primul-ministru al Bavariei, Franz Josef Strauss, decedat între timp, fusese văzut de mai mulți martori la o vînătoare în munții Carpați, ca invitat al conducătorului român.) Întîmplarea a făcut ca în timpul vizitei de reciprocitate a acestuia la Bonn, în țară să eșueze „lovitura generalilor”.