Transfer de putere la securitate

Trecuseră de-abia două zile de la răsturnarea regimului teroarei, cînd o parte a vechii securități începu să fie reactivată. La 24 decembrie, ofițerii direcției a 5-a, care avuseseră, misiunea de a apăra sediile, fuseseră chemați să se prezinte la ministerul de interne. Nu întîmplător în aceeași zi începuse și un val de arestări, printre victimele căruia se afla și electricianul Nica. Acesta nu părăsise clădirea cc-ului nici după începerea luptelor. La începutul operațiilor de „epurare”, fusese arestat de un presupus securist, colonelul Iordan Rădulescu, care-l acuzase că ar fi terorist.³ (Rădulescu era un militar scos la pensie, fiind suspectat de a fi lucrat pentru securitate. Vezi interviul cu Nica Leon din aprilie 1990 și alte surse particulare.)
O soartă asemănătoare a avut și fostul gardian personal al lui Ceaușescu, maiorul David. Arestat tot în comitetul central, comisese eroarea de a se arăta în public ca majoritatea membrilor direcției 5. Cîțiva revoluționari mai vigilenți îl recunoscuseră și-l acuzaseră de complicitate cu tiranii. După plecarea elicopterului de pe acoperiș, David se dusese acasă, dar rămăsese în contact cu colegii săi de la direcția a 5-a. Rețeaua bine pusă la punct a legăturilor serviciului continuase să funcționeze fără întrerupere.⁴ (⁴ Vezi și interviurile cu maiorul David și cu alți securiști din martie 1990.)
Dar și la ministerul apărării, vîrfurile ierarhiei, care colaboraseră cu ceilalți complotiști la „reușita revoluției”, începură în această zi să se pună în mișcare: generalul Vlad, care-și condusese pînă atunci aparatul fără nici o greutate, fusese deodată atacat și acuzat din mai multe părți.
Aici intrase în joc abilul Brucan, consilierul politic al lui Iliescu. Avea motive personale să nu-l agreeze pe Vlad, căci în perioada sa de dizidență fusese de două ori anchetat de acesta și cunoscuse și părțile mai neplăcute ale acestui tehnocrat rece. După cum se spunea, după un incident dramatic Brucan l-ar fi amenințat chiar cu arma pe vechiul său dușman și l-ar fi acuzat, în fața unui „consiliu de război” convocat în grabă, că ar fi răspunzător de acțiunile „teroriștilor”. „Crezi că eu te-am uitat!” ar fi strigat Brucan la generalul-colonel. Militarii superiori, precum și Iliescu și Roman, care participau la statul major de criză au tăcut uluiți. După o scurtă pledoarie în care șeful securiății și-a susținut nevinovăția, întîlnirea s-a încheiat fără urmări concrete.⁵ (⁵ Vezi interviurile cu Brucan și cu Lupoi din martie și mai 1990.)
Cîteva ore mai tîrziu, atacul, asupra lui Vlad fusese reluat de noul ministru al apărării, Militaru. Acesta dăduse ordinul secret de a se tăia toate legăturile radio și telefonice cu unitățile din subordinea sa. Au urmat alte două ore de discuții înfierbîntate, după care Vlad fu reprimit în cercul intim al puterii, dîndu-i-se din nou comanda.
Scopul acestui joc fusese de a-i arăta înaltului reprezentant al vechiului regim că vremea lui se apropia de sfîrșit, ca de altfel și a colegului său Gușă, șef al statului major. Se întrezărea schimbarea lor cu oameni noi, neîntinați, cum era Măgureanu. Acesta, colonel de securitate, se pregătea cu încetul să ocupe tot mai mult scena noii politici.⁶ (⁶ La 24 decembrie 1989, Măgureanu a vorbit la televiziune în numele „frontului”.)
În timp ce se întrezărea schimbarea conducerii securității, capul politic al noii elite a partidului comunist, Iliescu, își consolidase poziția. Timp de două zile, învăluindu-se în cel mai adînc mister, el se ocupase cu restructurarea conducerii aparatului militar și al celui al securității. Acum trecuse la reorganizarea bazei sale de sprijin.
Încă de la 23 decembrie, într-o ediție specială a ziarului central al partidului scînteia - care fusese distribuită cu o repeziciune uluitoare - apăruse un comunicat liniștitor al lui Iliescu către tovarășii săi. „Noi românii, - a declarat comunistul reformat -, nu dorim să copiem modelul vecinilor noștri. Protestul nostru era îndreptat împotriva lui Ceaușescu, dar era în același timp (un semnal) favorabil menținerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitate de opinie și... de o ordine socialistă”.⁷ (⁷ Vezi ediția unică a ziarului scînteia poporului din 23 decembrie 1989.)
După certurile de la ministerul apărării, noul șef al „frontului salvării naționale”, însoțit de servul său fidel, Gelu Voican Voiculescu, fură duși la televiziune, unde apăru încă de două ori în fața camerelor din dorința ca, prin intermediul micului ecran, să liniștească milioanele de membri de partid din întreaga țară.
În acest timp, din „studioul revoluției” nr. 4, dispăruseră demult poeții și intelectualii, iar știrile de actualitate se citeau din nou de către Gheorghe Marinescu, vechea figură cunoscută a dictaturii. Chemările disperate de ajutor către populație fuseseră înlocuite cu ordinul de a părăsi toate locurile în care se mai duceau lupte și de a sta liniștiți acasă.
La prima sa apariție televizată, Iliescu acuză din nou cu înverșunare pe „fanaticii” trecutului regim de a fi vinovați pentru sîngeroasele evenimente. „Nu sînt mulți, liniști el pe ascultătorii săi, dar sînt bine pregătiți pentru asemenea atacuri.”
Toți civilii aveau obligația morală să acționeze sub comanda armatei și să o sprijine. „Vechea gardă a partidului a fost arestată”, continuă Iliescu. „Va veni vremea unui proces drept, condus de justiția poporului.”
La a doua sa apariție în fața ecranelor, Iliescu deveni însă mult mai precis. Acum
spuse că trupele ministerului de interne fuseseră trecute sub comanda armatei. Continuă apoi cu un ultimatum: „Toți civilii vor preda armele pe care le posedă pînă la 25 decembrie orele 17”. Din nou Iliescu aminti că toate organizațiile din țară se vor subordona frontului salvării naționale.⁸ (⁸ Vezi transcierea cuvîntării televizate.) După a doua declarație, Iliescu începu să primească în audiență în biroul directorului general al televiziunii, Constantin, de la etajul 11, comuniști de înalt rang. Pe culoarul de afară, se și formase o coadă lungă de solicitanți, pe care îi ținea la distanță cerberul lui Iliescu, Gelu Voican și care doreau o întîlnire cu șeful frontului. Printre aceștia, se afla și un grup de patru revoluționari timișoreni, de-abia sosiți și complet epuizați, după o călătorie de opt ore cu trenul. mica delegație era compusă din muncitorul Burlacu, preotul Florescu și alți doi tineri. ei aduseseră lui Iliescu o declarație a „comitetului democratic”, în care se cereau, ca și în primul comunicat al „frontului”, alegeri libere și un sistem pluripartidist. Noua putere i-a întîmpinat însă cu un refuz pe revoluționarii timișoreni, primii eroi ai acestei revolte nefiind primiți de Iliescu. Cîteva zile mai tîrziu comitetul democratic din Timișoara, în care în scurt timp pătrunseseră numeroși comuniști, a fost integrat „frontului”.⁹ (⁹ Comitetul din Timișoara alcătuit, inițial, din studenți și muncitori neorganizați, a fost deja preluat în acel moment de conferențiarul Lorin Fortuna și cercetătorul Claudiu Iordache. Curînd după aceea, Iordache deveni președintele „frontului” timișorean. Vezi interviurile cu Fortuna și Iordache din aprilie 1990, de la Timișoara.)