Păziți-i pe răniți!

Cu toate numeroasele arestări din noaptea precedentă, a doua zi, duminică 17 decembrie, populația Timișoarei ieșise din nou pe străzi, în jurul prînzului. Dar acum, nu se mai protesta în fața casei pastorului răpit, ci se demonstra direct la comitetul de partid, pe strada 23 august, în piața Operei și la închisoarea miliției. Aici, în coruri puternice, se cerea eliberarea tuturor deținuților. Mișcarea de protest luase amploare prin participarea altor mase de nemulțumiți.
În rîndul grupurilor noi apăruse și Tudor Burlacu, muncitor auxiliar la centrala de termoficare cu gaze. Pînă atunci el fusese un păgubit tipic al regimului, salariul lui neatingînd nici 1500 lei – pe atunci vreo 30 de dolari – , ceea ce nu-i ajungea nici să trăiască, nici să moară. În schimb ca șomer, cu toate că erau suficient de mulți în această situație, ar fi riscat să fie etichetat de regim drept infractor. Ca mii de alți români, proletarul prost pregătit își rotunjea veniturile umilitor de mici prin afacerile de pe piața neagră.
Un alt participant la manifestația din piața Operei fusese, dimineața tîrziu, Corneliu Vaida, inginer de 28 de ani de la întreprinderea de autoturisme. Deși fusese arestat în prima zi, i se dăduse apoi drumul. Avea și el motive destule pentru a protesta împotriva dictaturii. Tatăl său fusese ani de zile informator salariat al securității. Dar cu toate insistențele organelor, recalcitrantul Cornel refuzase să continue meseria părintelui său și fusese pedepsit pentru această rezistență minoră. La întreprindere era permanent pus la treburile cele mai umilitoare. Locuința sa, și așa prea mică îi fusese luată, ...
În fruntea demonstrației din piața Operei se afla din nou neastîmpăratul Sorin Oprea, care scăpase ca prin minune de arestare. Pe la două noaptea, cînd a început primul val de arestări, părăsise piața pentru a se duce să ponteze la fabrică, figurînd acolo ca prezent. Acum, ca un înflăcărat comandant de oști, îndemna mulțimea la un vehement protest anticeaușist. El a strigat mai întîi: „Jos dictatorul!”, apoi „Libertate!”.
În această după-amiază, forțele de siguranță se ținură deoparte. Atît la Operă, cît și în fața casei partidului, unde angajați ai securității incitau la protest, iar demonstranții dădeau foc cauciucurilor mașinilor de pompieri, organele se abțineau de la orice amestec, lăsînd lucrurile în voia lor.
Către seară, cîteva elicoptere de tipul MI 8 survolează centrul orașului, fiind primite cu înjurături și pumni întinși de mulțimea devenită îndrăzneață. Atunci interveniseră din nou „căștile albe” ale trupelor speciale, care pînă atunci stătuseră la distanță, blocînd toate străzile laterale. Apăruseră apoi diferite alte unități ale armatei, de la grăniceri pînă la parașutiști. Mai multe tancuri de tip T 54, după ce staționaseră ore întregi pe străzile laterale, se puseră în mișcare, apropiindu-se de mulțimea întărîtată, care le huiduia prelung. Mai multe autovehicule militare erau așezate transversal pe podurile care legau piața Operei cu piața Maria. După cîteva manevre prelungite și complicate pe strada 23 august tancurile i-au încercuit și pe demonstranții din fața județenei de partid. Tinerii și radicalii opozanți ai regimului aflați în fața sediului atotputernicului partid comunist au dat foc anvelopelor mașinilor de pompieri. Curînd și în celelalte piețe începură să iasă nori negri de fum.
Încă de la primele ore ale revoltei, Ceaușescu ordonase ca trupele operative de represiune să se îndrepte spre Timișoara. Primul care sosise, cu un tren special, în orașul revoltei fusese generalul Constantin Nuță, care trecea drept un om de încredere extrem de devotat conducătorului.⁷ (⁷ Generalul Nuță, deși aparent un devotat al dictatorului, înfiripase și el – potrivit diferitelor surse – un cerc conspirativ.)
Era deținătorul a două funcții pe care le exercita simultan: șeful inspectoratului general al miliției și ministru adjunct al internelor. În 1984 fusese decorat cu unul din cele mai înalte ordine ale regimului: apărarea patriei. La Timișoara și-a luat libertatea să ordone încă din dimineața zilei de 17 decembrie înarmarea tuturor milițienilor.
Ca șef al întregii operații, conducătorul îl numise pe Ion Coman, de asemenea om cu două însărcinări: secretar al comitetului central și general de armată. Ceaușescu îi dăduse în subordine toate unitățile din dispozitiv, miliția, securitatea și armata.⁸ (⁸ Generalul Coman era, alături de fratele despotului, Ilie Ceaușescu, șeful consiliului politic al armatei, fiind, însă, desemnat, și un fel de comisar politic, însărcinat cu relația dintre comitetul central și armată.)
Ca urmare, comandantul operativ zburase la Timișoara, însoțit de mai mulți generali, încă înainte de ședința biroului politic de la București. În avionul care-i dusese la Timișoara, se aflau și șeful marelui stat major, Gușă, generalul Mihai Chițac, comandantul trupelor chimice, precum și generalul Stănculescu, primul adjunct al ministrului apărării.
Din partea securității, în mod oficial nu era prezent decît generalul Emil Macri, șeful direcției a 2-a, care se ocupa cu spionajul economic. Misiunea lui era să împiedice întinderea revoltei la întreprinderile industriei ușoare din oraș.
Stabilindu-și sediul comandamentului său în clădirea miliției din strada Sălajului, Coman împărți hotărît sarcini fiecărui general în parte. La prima ședință, orașul fu împărțit în zone operative desenate pe un plan topografic. Apoi, mici grupe operative, îmbrăcate în civil, fură trimise pentru strîngerea de informații pe teren. Dar, încetul cu încetul, situația scăpa de sub control. Informatorii aduceau comandamentului vești neliniștitoare: în nenumărate locuri din oraș se înregistrau noi proteste. În fața unui depozit de arme din vestul orașului se adunase un grup de demonstranți. Puțin înainte de orele 17 sosi de la București ordinul de deschidere a focului, pe care alt devotat al lui Ceaușescu, generalul Petre Tiaca, comandantul grănicerilor, îl transmise îndată oamenilor săi.⁹ (⁹ Ordinul de tragere venise de la București în jurul orelor 16.40. Din surse private.)
Ca urmare, unitățile lui Tiaca deschiseră focul fără avertisment asupra mulțimii din piața Operei. Prima salvă îi surprinsese total pe manifestanți, care se credeau în siguranță.
Încă cu puțin timp înainte de începerea agresiunii, un recrut prietenos îl informase pe Oprea că lui nu i se dăduse muniție. Dar la cîteva minute după această convorbire, electricianul Oprea văzu un om lîngă el căzînd fulgerat, făcîndu-l să alerge speriat într-un gang apropiat. Sutele de demonstranți din piață se aruncară la pămînt, în timp ce salvă după salvă treceau peste capetele lor. Inginerul Vaida tîrî o femeie rănită la picior, care striga de durere, pînă o scoase din linia de tir a soldaților. Fetița de 13 ani, Luminița Botoc, care demonstrase în rîndul din față, fu lovită mortal, iar muncitorul Petru Hațegan, ca și șeful corului maghiar din Timișoara, Ladislav Czermak fură grav răniți. Amîndoi muriră, o oră după ce fuseseră duși de către demonstranți la spitalul nr. 2.
Și în fața arestului miliției, alte unități militare traseră cîteva salve de avertisment în aer, după care continuară cu focul direct în demonstranți. Tînărul Dan Jubea, de 25 de ani, prieten cu Tudorin Burlacu, fusese unul dintre primii loviți de gloanțe și omorît pe loc. În fața comitetului de partid județean, un ofițer al armatei își dăduse, totuși, osteneala să avertizeze mai întîi mulțimea, dar demonstranții furioși nu mai voiau nici să discute, nici să se retragă. Cîteva minute mai tîrziu s-a tras și asupra lor.
După un tir intens de aproape un ceas, mulțimea se împrăștie în grupuri mici. Cei din piața Operei se retraseră pe străzile din jur, unde își continuară manifestația. În pauzele dintre salvele de focuri, continuau să strige pentru libertate. Forțele de ordine în curînd îi urmăreau pas cu pas, fugărindu-și adversarii, inegali numeric, pe străzile înguste. Cînd unul din demonstranți era prins, îl băteau cu cruzime, numeroși securiști în civil acționînd extrem de brutal.
În parkingul din fața hotelului Timișoara, un grup de tineri curajoși opuneau rezistență unei unități a armatei. În timp ce soldații blocau ieșirea spre o stradă laterală, un tanc îi proteja din spate. Timp de aproape o oră demonstranții i-au insultat nestînjeniți pe apărătorii statului, strigînd „Jos dictatura!” și „Trăiască libertatea!”.
O tînără fată se desprinse de restul grupului și se apropie, cu mîinile ridicate, de frontul ostașilor. Soldații, însă, priveau fără a clipi în noaptea adîncă. Deodată, dintre ei apăru un securist în civil, care, smulgîndu-i unui recrut pistolul mitralieră, trase o salvă în cei din față. Pînă să se întoarcă fata la prietenii ei, unul dintre tineri căzuse mort.
Totuși protestele nu încetaseră, desfășurîndu-se mai departe, val după val. După ce soldații reușeau să-i împrăștie pe unii, apăreau alții în altă parte. Acest joc macabru ținu jumătate din noapte, în timp ce tot se mai trăgea. La două noaptea și Vaida se înapoiase în centru. Era atît de înfuriat de reacția violentă a regimului, că încercase mai întîi să-i alunge pe militari, aruncînd cu pietre în ei. Apoi, dîndu-și seama de inutilitatea acestei tentative, căută să pătrundă în mai multe garaje, pentru a confecționa cocktailuri Molotov din sticle cu benzină. Nu găsise decît o oală cu vopsea, cu carese întoarse în centru, unde zăceau peste tot, răsturnate, mașini incendiate. Pe multe din zidurile caselor, se zăreau urmele însîngerate ale rezistenței timișorenilor. Lîngă unele din aceste pete de sînge, Vaida scrise cu vopseaua lui lozinca de luptă a revoltei: „Jos dictatura!”.
A doua zi dimineața, populația din oraș începu să se intereseze de victimele represiunii. În curtea spitalului nr. 2 se adunaseră grupuri de femei care plîngeau și se rugau. Ele implorau pe medici, care toată noaptea fuseseră în alertă neîncetată, să-i păzească pe răniți.
La poarta de intrare a spitalului se formaseră gărzi de tineri care controlau buletinele tuturor vizitatorilor. Chiar și rudele sau prietenii acestora trebuiau să dovedească că nu sînt securiști. Se bănuia că organele i-ar fi putut aresta pe răniți și i-ar fi făcut pe morți să dispară, căci această metodă făcea parte din obișnuita „prelucrare” care urma revoltelor politice. Așa fusese în timpul revoltei muncitorilor din Brașov, cînd căpeteniile acestora dispăruseră, fără ca să se mai audă vreodată de ei.
Chiar în noaptea trecută, în timp ce pe străzi ultimii manifestanți mai erau fugăriți, un inspector de miliție, ce-și spunea Georgescu apăruse la spitalul nr. 2 cerînd lista tuturor răniților. Dar nu o primise. Conducătorul secției de chirurgie, profesorul Petre Rădulescu și dr. Victor Babușceac îi spuseseră, că încă nu se găsise timpul necesar pentru a se completa fișele respective. Mai mult, anestezistul acestei secții, dr. Ferenczy Baranyi, avusese grijă, cu mult timp înainte de vizita inspectorului, să le injecteze tuturor internaților doze minime de morfină. Ca urmare, Georgescu nu putu să le ia pacienților adormiți buștean nici un interogatoriu plecînd furios.
Această vizită a inspectorului se răspîndi ca fulgerul în rîndul populației cuprinsă de panică, ceea ce explica prezența femeilor dis-de-dimineață la spital pentru a apăra răniții să nu fie arestați. În secția de chirurgie se aflau în acel moment 34 de grav răniți, iar la morga de la parter – 4 morți.
Dar la spitalul județean, cel mai mare din Timișoara, se afla o listă cu 258 de morți și peste 700 de răniți.¹⁰ (¹⁰ Numărul real al morților timișoreni nu mai poate fi reconstituit cu precizie, după atîta vreme. S-a constatat că nici o sursă nu poate, ori nu vrea să dea informațiile necesare. Pe cînd spitalul județean nu mai recunoștea decît 100 de morți, grupuri de studenți reușiseră să numere 147. Realitatea se află probabil între 100 și 150. Vezi și interviul cu doctorii Dressler și Babușceac din aprilie 1990, precum și ziarul Libération – Paris din 4 aprilie 1990.)
La 18 decembrie rezistența populară se întinse și la cîteva întreprinderi de stat.
Mai întîi intrară în grevă cei 3000 de salariați ai uzinei Electrobanat – ELBA, cel mai mare concern de produse electrice din vestul țării. Tînărul și neexperimentatul secretar al comitetului județean de partid Timiș, Radu Bălan, încercase în van să-i liniștească pe muncitorii revoltați în fața cărora se prezentase dimineața devreme în curtea fabricii. În ciuda generoaselor promisiuni legate de mărirea salariilor și de îmbunătățirea condițiilor de muncă, oamenii nu mai voiau să se întoarcă la lucru. Oamenii îndîrjiți aflaseră de împușcarea în seara trecută în piața Operei, a doi copii de muncitori și cereau neînduplecat imediata pedepsire a vinovaților.¹¹ (¹¹ După ședința comitetului politic executiv din 17 decembrie 1989, Ceaușescu se pusese în legătură cu toți secretarii județeni de partid, într-o conferință telefonică simultană și mobilizase gărzile patriotice, aflate în subordinea partidului. Se puseseră de asemenea în mișcare, în direcția Timișoarei, mii de muncitori craioveni, înarmați cu ciomege. Aceștia, însă, nu ajunseră acolo.)
Mii de demonstranți, tineri și vîrstnici, se scurgeau acum, cu același curaj neînfrînt, spre piața Operei. Din nou electricianul Oprea și inginerul Vaida erau prezenți. Dar acum mulțimea nu se mai temea nici de blindatele care erau postate în imediata apropiere, nici de trupele speciale, care continuau să blocheze centrul orașului. Vehiculele incendiate ale pompierilor fuseseră remorcate dis-de-dimineață, dar altele le luaseră locul. În cursul după-amiezei demonstranții fuseseră din nou înconjurați de unitățile speciale și iarăși soldați ai acestora își ocupaseră pozițiile. La căderea nopții apărătorii regimului au deschis focul, ca și cu o zi înainte. În timp ce populația căuta adăpost, împușcăturile au răsunat ore în șir în centrul orașului rebel. Dar, ca prin minune, în această noapte nici armata, nici forțele securității nu făcuseră nici o victimă mortală, nici măcar grav rănită, printre miile de oameni care se aflau pe străzi. Cei care fuseseră totuși aduși la spitale, erau doar victimele bătăușilor securității.¹² (¹² Vezi și interview-urile cu profesorul Rădulescu și dr. Babușceac din aprilie 1990. Ziaristul austriac Leo Brunnsteiner, care, în zilele respective se afla la Timișoara, nu mai văzuse nici el vreun mort, după 18 decembrie.)