Ultimul festival

România, care alături de Albania rămăsese ultimul bastion al tiraniei comuniste, continua să reziste oricărei schimbări. Chiar după dărîmarea zidului de la Berlin, la 9 noiembrie și după prăbușirea atotputerniciei partidului de la Praga, Ceaușescu continuă să-ți pregătească netulburat congresul al XIV-lea. Pe străzile capitalei patrulau, în acele zile de sfîrșit de noiembrie 1989, soldați, milițieni și grupuri de aroganți ai gărzilor patriotice care, în uniformele lor aidoma celor ale armatei, controlau, fără să aleagă, pe orice trecător.
Aceste gărzi fuseseră înființate în 1968, după criza româno-sovietică, pentru asigurarea și mai temeinică a regimului, după modelul armatei populare iugoslave a mareșalului Tito. Toți bărbații, fie muncitori, fie profesori, ingineri sau țărani, erau obligați chiar și după terminarea serviciului militar de doi ani, să se antreneze, în cadrul convocărilor militare de instrucție, pentru apărarea țării de către întregul popor. Într-un stil complicat, caracteristic regimului, aceste gărzi erau subordonate secretarului județean de partid și, în unele cazuri, erau comandate de ofițeri activi. Uniformele și armele erau păstrate la locurile de muncă, iar cheile depozitelor –de către securiști de încredere.⁵ (⁵ Acest sistem ramificat de control cuprinsese în mrejele sale și securitatea. La inspectoratele județene, ofițerii erau obligați să-i informeze pe secretarii de partid despre orice misiune mai importantă.)
Controalele neîncetate ale forțelor de securitate, desfășurate în acele zile în tot centrul orașului, au făcut ca majoritatea oamenilor să nu mai iasă din casă. Marile bulevarde – dintre care cele mai frumoase căzuseră pradă buldozerelor – erau acum părăsite.
Din sud-vestul uriașei piețe a Unirii, o zonă întinsă unde se afla un parc, se vedea ridicîndu-se, pe jumătate terminat, „palatul republicii”, un monstru al kitsch-ului, care pînă atunci costase trei miliarde de dolari și urma să devină noul sediu al guvernului lui Ceaușescu. Pe cei 350000 de metri pătrați ai săi existau deja spații și săli de conferință cu mobile din lemn de preț în culori întunecate, cu lustre de cristal cîntărind tone și cu covoare țesute manual.
Pentru a crea spațiul necesar acestui nou monument al atotputerniciei sale, conducătorul pusese să fie rase cîteva minunate mănăstiri, biserici vechi și clădiri monumentale. Regimul mutase forțat și fără scrupule, de pe o zi pe alta, mii de oameni în blocuri ridicate în grabă.
Pe 26 ianuarie 1989 muncitorii și soldații în termen au văzut cu cîtă nerăbdare aștepta Ceaușescu terminarea noii sale cetăți. La această aniversare Elena Ceaușescu a organizat o vizită inopinată la construcția pe jumătate terminată. Deși cablurile electrice nu fuseseră încă instalate, armata de muncitori fusese nevoită să amenajeze și să doteze cabinetul conducătorului în întregime. Tîrziu, spre amiază, cînd sărbătoritul se grăbea, prin clădirea nefinisată, spre camera sa de lucru, Elena i-a prezentat, plină de mîndrie, soțului său cabinetul potemkinian. Conducătorul a zîmbit foarte fericit. Nu bănuia că-și serba ultima aniversare.
Tristul centru al Bucureștilor fusese pavoazat cu portretele din tinerețe ale conducătorului și cu lozinci pe metraje lungi de pînză cu trăiască secretarul general și alte asemenea. Cu astfel de elogii erau întîmpinați reprezentanții mass-media internaționale venite la congresul partidului. Controalele erau și mai stricte decît de obicei, fiind confiscate și cele mai inofensive documente.
Un etaj întreg al muzeului național de artă din fostul palat regal fusese transformat în galerie foto, în care clanul Ceaușescu se prezenta în mărime naturală. Cel puțin aici perechea domnitoare se arăta încă zîmbitoare, desigur doar în compania oamenilor de stat străini. Într-o altă încăpere, special destinată erau expuse „cadourile poporului” către conducătorul de partid și de stat, în a treia decorațiile și ordinele strălucitoare.
În această atmosferă sumbră a început, la 20 noiembrie, în modernul palat al congreselor, legat de vechiul palat regal, congresul al XIV-lea al partidului. Într-o tăcere încărcată de neliniște cei 3308 delegați se îndreptau spre vasta sală a republicii unde, deasupra intrării, stătea scris cu litere de-o șchioapă: „trăiască partidul comunist român în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Prin laude de-a dreptul grotești presa de propagandă îl proslăvea pe „titanul între titani”. Titlurile de prima pagină anunțau cu aroganță cea de a cincea „realegere în fruniea partidului a celui mai iubit fiu al poporului, tovarășul Nicolae Ceaușescu” încă înainte ca aceasta să fi fost supusă la vot.
În cuvîntarea sa de deschidere, de cinci ore, Ceaușescu își demonstră, încă o dată, forma optimă, criticînd atît estul, cît și vestul și amintind că „prima condiție pentru crearea unei ordini sociale drepte este excluderea capitalismului”. Reformatorilor din țările surori din răsăritul Europei le impută devierea de la calea socialismului. Exagerarea problemelor din aceste țări o consideră ridicolă. Congresul acesta, se lăudă el plin de sine, reprezintă un eveniment epocal în istoria de mii de ani a poporului român. Cu mîndrie cinică declară că România își plătise întreaga datorie externă, nemaifiind tributară monopolurilor financiare și capitalului extern. Din nou îi ameți pe supușii săi cu lozinci șovine. Adresîndu-se direct Moscovei, ceru „ca toate acordurile încheiate cu Germania lui Hitler să fie anulate”, ceea ce, ca totdeauna, privea Basarabia, care de 45 de ani fusese înglobată Uniunii Sovietice. Față de această ieșire, la Kremlin s-a dat definitiv alarma, căci criza minorităților etnice, care în acel moment scutura întreaga Uniune Sovietică, amenința să fie complicată și de un conflict de frontieră cu vecinul incomod din sud-vest.⁷ (⁷ Vezi APA din 20 noiembrie 1989. Pasajul despre Basarabia din discursul lui Ceaușescu a determinat, după părerea mai multor experți, în mod decisiv atitudinea ulterioară a Uniunii Sovietice.)
Răspunzînd spontan sfaturilor orgoliosului dictator, conducătorul delegației sovietice, membrul biroului politic Vitali Vorontikov se legă, ca și Gorbaciov mai înainte, de lipsurile de care dădea dovadă economia românească.
Congresul nu fusese pentru Ceaușescu decît un nou spectacol de amploare care urma să-i întărească puterea internă. La intervale regulate delegații întrerupeau litania monotonă a dictatorului cu aplauze frenetice, continuate cu refrenul scandat: „Ceaușescu – eroism!”
Pe culoarele laterale ale sălii, siluete arțăgoase și severe urmăreau și mai atent ca de obicei desfășurarea fără fisuri a programului. Ceaușescu-fiul era și el prezent la acest spectacol de tip stalinist în calitatea sa de prim-secretar de partid la Sibiu. În cea de-a treia zi a farsei apăru și el la microfon și atacă în mod subtil evenimentele din marea țară vecină de la răsărit, avertizînd delegații să lupte pentru autenticitatea socialismului științific.
Vestul, care de-a lungul a zeci de ani, fusese rezervat și tăcuse, de această dată nu era reprezentat de nimeni. În afara Turciei, nici o țară membră a NATO nu-și trimisese observatorii. Austria boicotase și ea în egală măsură pe ultimii staliniști din Europa. La sfîrșitul celor patru zile ale congresului, timp în care se rostiseră o serie de critici, Ceaușescu a fost din nou confirmat în funcția sa atotputernică în unanimitate. Nici măcar un delegat oficial nu vorbise împotriva cursului oficial și nu se rostise deschis nici un cuvînt de critică la adresa conducătorului. Pentru a cincea oară partidul i se supusese necondiționat.